Ad Astra

Se pare că devine o tradiție, anul și SF-ul gânditor, acum avem Ad Astra după ce în 2018 am avut First man, în 2017 Blade runner 2048,  în 2016 Arrival, în 2015 The martian și în 2014 Interstellar (nu citiți recenzia că eram la început și am povestit tot filmul).

Acțiunea are loc într-un viitor apropiat iar Brad Pitt este astronautul Roy McBride, personaj frământat de multe gânduri care joacă hora pe autostrada cenușie și care o arde în filozofii în timp ce iese la plimbare prin spațiu să mai repare câte una, câte alta, nah, că așa scrie în fișa de post.

Numai că o supratensiune, un fenomen ce vine din adâncul spațiului cosmic, amenință chiar fragilitatea sistemului solar și oficialii americani au o oarecare idee de unde vine problema.

Așa că îl îmbarcă pe Roy spre Lună, unde deja se pot face excursii, sunt stabilite avanposturi, ba chiar nici nu zici că ești pe Lună, ci pe Pământ, pentru că lucrurile nocive de care lumea fuge de pe Pământ își fac loc și pe Lună.

De aici, Roy o întinde spre Marte spre a trimite un semnal în univers în speranța primirii unui răspuns.

Nu vă așteptați la un SF spectaculos, plin de extratereștri și acțiune furibundă, Ad Astra este o dramă profundă care abordează o varietate de teme ce explorează atât spațiul vast, infinit, negru, amenințător al cosmosului, dar și mințile și sufletele personajelor, care devin la rândul lor o prăpastie plină de motivații egoiste, gânduri sumbre și idealuri imposibile.

Vizual, Ad Astra este un film spectaculos, realizat tehnic aproape de perfecție, cu un negru preponderent profund care arată cât de periculos este necunoscutul și cât de vitrege sunt condițiile dincolo de atmosfera Pământului. Imaginile cosmice sunt fantastice, îți taie respirația în anumite momente și avem și niscai scene de acțiune în prima parte a filmului, când Roy încă este în drumul lui spre Marte.

Însă odată cu limitarea numărului de personaje care sunt prezente pe ecran dispare și acțiunea și pătrundem într-o cavalcadă de probleme existențialiste la care căutăm răspunsul din antichitate și pe care nu îl vom găsi, probabil, niciodată.

Cine suntem? De unde venim? Care-i scopul nostru? Suntem singuri în acest infinit de planete? Există viață inteligentă dincolo de Terra? Trebuie să o căutăm cu orice preț?

Călătoria lui Roy prin spațiu este mai mult de atât, este o alegorie supremă, reprezintă, de fapt, propria noastră călătorie prin viață, în care încercăm să ne descoperim, să înțelegem de ce ne-am născut,  de ce murim și ce mama dracului avem de făcut între aceste două momente pe care le vrem cât mai îndepărtate unul de altul.

Ad Astra este un film greu, apăsător, un film care nu-ți provoacă plăcere să-l urmărești pentru că-ți trezește fel și fel de gânduri pe care le-ai dori închise adânc în seiful minții.

De înțeles, fiecare va înțelege altceva din film, pentru că este una din acele producții fără finalitate, cu multiple interpretări, dar cu greu poți găsi una care să-ți dea o rază de speranță.

Eu am rămas cu ideea că în loc să consumăm resurse imense căutând viață inteligentă în spațiu în speranța că vom da peste niște Dumnezei salvatori, mai bine ne-am concentra să găsim viață inteligentă chiar pe planeta noastră, pentru că inteligența devine o trăsătură pe cale de dispariție. În loc să căutăm planete pe care să ne mutăm, mai bine am căuta metode de prezervare a planetei albastre, degeaba ne mutăm pe Lună dacă și pe aia o vom distruge așa cum facem cu Terra.

Dincolo de aspectul filozofic care este unul de admirat, Ad Astra păcătuiește prin câteva hibe în scenariu, uneori parcă prea ușor se găsesc unii pe alții în imensitatea spațiului, chiar cu toată tehnologia de care dispune umanitatea în acel viitor. Mi se pare că întâmplarea joacă un rol prea mare în desfășurarea acțiunii, iar unele secvențe sunt de-a dreptul ilare, imposibil de crezut. Plus că sunt și niște fracturi de logică la mijloc care transformă distanțe imense, de miliarde de kilometri, într-o simplă plimbare prin cartier și asta te face să-ți pui anumite întrebări cu privire la o serie de decizii care nu au sens în atare condiții.

Brad Pitt face un rol mare, poate unul din rolurile de căpătâi ale carierei lui, la un moment nici nu mai știam că este Brad Pitt în bocancii spațiali ai lui Roy, atât de mult se contopește cu personajul.

În rest actoria nu iese în evidență pentru că nici nu avem foarte multe personaje care să strice monotonia monologurilor lui Roy care este, în mare parte, singur, doar cu mintea lui care, pentru a nu se plictisi, începe să scotocească prin cotloanele sale adânci după fel și fel de gânduri sumbre.

Plictisitor? Da, nu neg, plictisește teribil Ad Astra, mai ales prin ritmul lent cu care se desfășoară acțiunea. Asta nu înseamnă că este un film prost, pentru mine, pentru ceea ce am înțeles din Ad Astra, deși pare simandicos la prima vedere, filmul este mult mai profund decât ce lasă să se înțeleagă, îi dau un 8.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Captive state

Captive state

Captive state ne aruncă fără multe menajamente într-un viitor apropiat în care extratereștrii au pus …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *