Baby driver

Baby driver

Baby driver este cea mai recentă producție marca Edgar Wright, talentatul regizor din spatele trilogiei Cornetto (Shaun of the dead, Hot fuzz și The world`s end) și Scott Pilgrim vs the World, regizor care revine la ce știe el mai bine să facă după fiasco-ul cu Ant Man.

Baby, da, așa-l cheamă pe protagonist, este un tânăr cu probleme de sănătate, suferind de tinitus, un țiuit permanent în urechi, pe care încearcă să-l înece în muzică. Meseria lui este cea de șofer, dar nu orice fel, ci șofer de hoți, el fiind în slujba unui interlop barosan căruia îi datorează niște marafeți și se recompensează ajutându-l în comiterea unor jafuri bancare, punându-și tot talentul la treabă pentru a duce echipa de hoți în siguranță, departe de sirenele poliției.

Șeful său, Doc (Kevin Spacey), îi promite că în curând vor fi chit și Baby își va achita datoria, nemaifiind obligat să participe la asemenea activități criminale, mai ales că are acasă un tată adoptiv destul de bătrân și cu multe probleme de sănătate care are nevoie permanentă de ajutor.

Dar nah, prost să fii să crezi în promisiunile unui interlop notoriu, normal că i se propune ulterior să continue să fie șoferul lui Doc, mai ales că acesta îl consideră talismanul lui norocos, fiind singura constantă în aceste jafuri, pentru că echipa care realizează efectiv șutirea banilor este schimbată în permanență.

Cum Baby refuză, Doc apelează la amenințări, care mai voalate, care mai pe față, cu privire la anumite persoane dragi lui Baby, așa că acesta este nevoit să continue această viață periculoasă.

Povestea se complică și mai mult când Doc amestecă componenți din două echipe diferite care nu se cunoșteau între ei, dar toți îl știau pe Baby, generând fricțiuni imediate, unii îl iau la mișto pe Baby, alții încearcă să-l înțeleagă, dar lipsește cu desăvârșire coeziunea necesară pentru a închega o echipă care să meargă strună.

Inițial nu prea mă atrăgea filmul, dar după primele 10 minute în care m-am obișnuit cu stilul filmului, unul destul de greu de digerat, mi-am intrat în ritm și am început să fiu fermecat de ceea ce se desfășura în fața ochilor.

Atenție, în film este foarte multă muzică, pentru că Baby este aproape tot filmul cu căștile în urechi, uneori sonorul este atât de tare încât dialogurile devin neinteligibile pe alocuri, noroc cu subtitrarea.

Însă trecând peste aceste mici probleme, filmul este poezie în mișcare, modul în care se îmbină acțiunea cu muzică te fascinează, cursele cu mașini parcă execută un balet dirijat pe muzica antrenantă care curge în căști, confruntările armate se sincronizează la perfecție cu ritmul melodiilor și ai impresia că gloanțele participă efectiv la crearea unei simfonii magice.

Sunt câteva secvențe absolut bestiale din acest punct de vedere, doza de adrenalină care-ți pompează-n sânge datorită secvențelor incitante chiar și de sine stătătoare este amplificată de intrarea în scenă a unor melodii (pentru mine multe sunt necunoscute) care se potrivesc perfect cu acțiunea nebună.

Dar Baby driver este mai mult decât un simplu heist movie, avem parte și de o poveste de viață tristă și plină de dramatism, mă refer la Baby care suferă de tinitus din cauza unui eveniment tragic care i-a schimbat iremediabil viața și i-a modelat caracterul încă de mic copil, eveniment care îl bântuie și în prezent și încă încearcă să-i facă față și să treacă peste traumele sumbre generate de acea tragedie.

Nu lipsește umorul, unul destul de subtil și chiar sec pe alocuri, tipic britanic, dar care se integrează perfect în scenariu.

Avem și ceva semințe de romantism care au fost plantate cu dibăcie și au născut o poveste de dragoste emoționantă și ciudată într-o lume și așa destul de bizară în care muzica predomină categoric dialogul dar care reușește să transmită mai mult prin versuri și ritm decât prin vorbărie.

N-o fi povestea la bază prea originală, dar modul în care este transpusă pe ecran m-a vrăjit, sincronizarea întregii acțiuni pe ritmurile muzicii a generat un film feeric, care încântă și surprinde, pentru că nu este chiar atât de previzibil pe cât am crezut inițial, care te amuză dar te și deprimă simultan, care te face să bați din picior la auzul melodiilor dar să te și ferești instinctiv din calea gloanțelor.

Baby driver s-a transformat într-o surpriză extrem de plăcută a verii, o gură de aer proaspăt printre atâtea filme bombastice și pline de zgomot vizual pe care le uiți imediat ce ieși din sală, iată că mai există și idei inovative care pot duce la realizarea unui film excelent care se alătură unor pelicule precum The nice guys sau Kiss, kiss, bang, bang.

Înainte să o întind să caut coloana sonorului a filmului, îi plantez un 9, nu prea i-am găsit multe defecte în afară de sonorul cam tare în anumite momente despre care am scris pe la început și, ciudat pentru un asemenea film, aceleași veșnice probleme ale sincronizării audio care apare atunci când personajele care rostesc cuvinte sunt filmate din spate și gesturile nu se potrivesc deloc cu cuvintele pe care le auzim, îți dai seama că personajul una spune și alta se aude.

 

(4,5 / 5)

 

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Death wish

Death wish

Charles Bronson joacă în Death wish, ăăă, pardon, am greșit anul, este vorba despre noul …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *