Cardinalul

Cardinalul (The cardinal în traducere englezească) este un film românesc prezent pe Netflix.

Nu, nu închide pagina, nu fugi mâncând pământul că ai auzit că e românesc, stai aici păcătosule ce ești și citește.

Nici pe mine nu m-a atras premisa istorică din Cardinalul, iar cu perioade comuniste? Iar cu jale și amar?

Dar Cardinalul prezintă o bucată din istoria pe care nu am învățat-o la școală, nu știu, poate acum este în cărțile de istorie, dar imediat după revoluție nici vorbă.

Filmul ce intră în categoria biografiilor detaliază o parte din viața celui ce a fost Iuliu Hossu, un preot greco-catolic, cel care la 1 decembrie 1918 a citit proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României la Alba Iulia.

Soarta lui nu a fost deloc una fericită pentru că filmul se concentrează pe anul 1950, an în care a fost aruncat, alături de zeci de alți preoți catolici, plus câteva personalități politice marcante ale vremii, în penitenciarul Sighet pentru a cugeta la cele sfinte și, mai ales, pentru a fi convinși de către mama Rusie și tătucul Stalin prin diverse metode coercitive deloc blânde aplicate de gardienii mustăcioși să renunțe la catolicism și să se convertească la ortodoxie.

Așa cum este de așteptat, Cardinalul este un film dur, urât, murdar, care arată o pagină din istoria mizeră a României aflată sub dictatura comunistă, iar alegerea de a prezenta perioada din penitenciar în alb-negru mi s-a părut o alegere bună, tocmai pentru a contrasta cu coloritul celorlalte secvențe, din libertate.

Dacă ați văzut vreun film cu pușcărie, orice film care nu este comedie, atunci știți la ce să vă așteptați de la Cardinalul. La condiții animalice, gardieni meschini, ce se cred Dumnezeu, la corecții aplicate cu mult stoicism, la decese grămadă din cauza insalubrității prezente la tot pasul, nu este cazul să mai detaliez jegul care umple ecranul și care va provoca dezgust, nevenindu-vă să credeți că ființe umane pot aplica asemenea tratamente altor ființe umane din simplul motiv că unii cred în altceva.

Deși inițial, cum sunt un dușman neînduplecat al religiei, eram pe sistem: „Ce e mă cu popii ăștia? La ștreang cu ei, mama lor de hoți!‟, pe parcurs mi s-a schimbat optica asupra peliculei de față pentru că tăria sufletească și coloana vertebrală dovedită de cei hăituiți de comunism pentru nimic, dar chiar pentru nimic, m-au determinat să fiu alături de acești preoți pentru care cuvântul dat unei divinități, fie ea inexistentă, este mai presus chiar de viața lor.

Și aici nu este vorba despre religie, este o proclamație înălțătoare cu privire la dârzenia spiritului uman care, atunci când este cazul, luptă până la moarte pentru a apăra dreptatea. Dar prezintă și ceea ce ar trebui să fie religia, mult mai bine decât o face, spre exemplu, The two popes.

O scriu pe aia dreaptă, nu cunosc amănunte legate de acest subiect, nu știu dacă sunt înflorituri sau nu, dacă lucrurile s-au petrecut în acel fel (probabil condițiile au fost și mai nenorocite), dar asta nu răpește nimic din brutalitatea filmului care ne arată cât de abjecți pot fi unii oameni și cât de măreți pot fi alții, deși aluatul din care suntem făuriți este același.

Și cam atât cu laudele, Cardinalul are numeroase probleme legate de scenariu, pe lângă faptul că popii catolici se roagă într-un fel atipic lor, filmul face salturi temporale în 3 momente ale istoriei (1918, 1950 și 1967) care nu contribuie cu prea multe la închegarea unei povești cu adevărat coerente. Știi doar că preoții greco-catolici suferă, dar niște motive concrete nu ne sunt prezentate, doar acela că este musai ca ei să treacă la ortodoxism.

Cel mai asiduu în defavoarea filmului lucrează alegerea actorilor care nu transmit credibilitate. Nu mă refer la interpretarea lor care este ireproșabilă, ci la aspectul lor fizic, aici fiind vina celor care au realizat filmul.

Samoilă Mârză, fotograful Unirii, cu care începe filmul în 1967, avea atunci 81 de ani, actorul (Cristian Iacob) arată de 40 de ani cu ceva barbă albă. Nici Radu Botar în rolul lui Iuliu Hossu nu diferă prea mult în timp, la fel de bătrân este și în 1918 și 3 decenii mai târziu, machiajul nu a făcut deloc o treabă bună pentru a transmite vreo fărâmă de realism în prezentarea efectelor trecerii timpului peste personaje. Puteau folosi actori diferiți pentru distanțe atât de mari de timp, de peste 30 de ani.

Bine, și eu prea caut nod în papură.

Cardinalul este un film bun, nu să înveți istorie din el, că istoria nu se învață din filme (nu că din cărți o afli pe cea adevărată), dar ca lecție de viață și ca dovadă a ceea ce înseamnă principii morale și verticalitate imuabilă indiferent de repercusiunile fatale și intimidările cancerigene, mi-a plăcut filmul care ne oferă și o reprezentație actoricească excelentă din partea lui Radu Botar.

Nu-i un film pe care o să doresc să-l mai urmăresc și altă dată, îi apreciez mesajul și duritatea, dar nu este genul de film care să te bucure când îi auzi numele și pe care cu siguranță nu vrei să-l revezi doar pentru a te întrista din nou.

Închei și eu, în memoria unui personaj din film, într-un stil liric:

L-am văzut,

Mi-a plăcut,

Ce notă să adopt?

O să-i dau un opt.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Link IMDB

Link CineMagia

Facebook Comments

About admin

Check Also

Advantageous

Dacă vă era dor de un film cerebral, care atacă subiecte filozofice, atunci Advantageous poate …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *