Da 5 bloods

Da 5 bloods este noul film marca Spike Lee, producție vizionabilă pe Netflix. Nu-s mare fan Spike Lee pentru că din ce am observat are o singură fixație, rasismul, și doar pe asta bate moneda în filmele lui precum Do the right thing (meh) sau BlacKkKlansman (ăsta mi-a plăcut). Așa că nici Da 5 bloods nu sare departe de obsesia regizorului cu rasismul.

4 prieteni de-o viață, uniți de războiul din Vietnam, evident toți de culoare, se reîntâlnesc după ani și ani pentru a vizita, de data asta în haine de civilie, Vietnamul. Dar nu se duc doar într-o simplă călătorie, după v-ați dat seama, filmul se numește Da 5 bloods și ei sunt doar 4. Fârtatul cu numărul 5 este decedat undeva în jungla vietnameză și ceilalți patru fac pact de moarte să-l găsească și să-i aducă rămășițele în țara de baștină pentru a primi onorurile cuvenite. Bașca, nu strică nici faptul că alături de mort este îngropată și o imensă avere sub forma unor lingouri de aur.

Nu prea am cules eu cum trebuie bumbacul că nu am pus botul că guvernul american le-a permis ăstora, nimeni în drum, să se ducă să caute un soldat american mort în junglă, că oamenii nu au plecat de capul lor, aveau toate actele semnate și ștampilate, dar în fine, să trecem peste asta și să mestecăm puiul și fără crustă.

Lucrurile se complică imediat ce bătrâneii pun piciorul în Vietnam și Da 5 bloods se transformă într-un film straniu.

Spike Lee a vrut să îndese prea multe aici, de parcă era la o nuntă și se simțea dator să se îmbuibe pe măsura plicului donat cuplului proastă căsătorit. Da 5 bloods poate fi inclus în fiecare gen posibil și, cu toate astea, nu știu să spun despre el ce ar fi. Se vrea film de război, de acțiune, dramatic, de aventură, psihologic, documentar, mockumentar, naiba știe ce a dorit Spike Lee să facă din acest film. Cert este că Da 5 bloods este un melanj de genuri care la cele peste 2 ore și jumătate pare prea încărcat de informații.

Ca poveste, suntem puși în fața unui grup de prieteni, fiecare cu personalitatea sa, toți diferiți, cu mentalități individuale, cu un puternic spirit de camaraderie ce i-a legat peste decade și distanțe lungi, care pornesc într-o misiune atât spirituală, cât și monetară. Filmul are și momente imprevizibile, și secvențe șocante din punct de vedere vizual, nu lipsește nici acțiunea, pentru că în mod clar cei patru negri mititei nu vor trece prin jungla ca prin brânză și vor da de multe probleme, ba se mai bagă-n seamă și un Jean Reno aproape de nerecunoscut. Așa, per ansamblu, premisa filmului este destul de interesantă, dar scenariul nu este deloc unul forte, sunt multe elemente prea convenabile, mai înțeleg câte-o coincidență, dar nici în halul ăsta.

Dar își face intrarea în scenă obsesia lui Spike Lee care ne bate la cap cu rasismul și discriminarea la fiecare pas, și o face într-un mod cam jignitor pentru privitor, de parcă am fi atât de tâmpiți încât nu ne dăm seama de mesaj. Filmul fictiv este în permanență întrerupt de imagini de arhivă cu martiri și lideri de culoare, cu permanenta sintagmă Black lives matter încât cade în extrema cealaltă, în loc să lase mesajul să curgă de la sine, exagerează enorm de mult devenind astfel foarte enervant și nu are deloc efectul scontat, ba din contră.

OK, am înțeles, rasismul este nasol, știm asta, nu suntem cretini, se poate să revenim la film odată pentru totdeauna? Dacă nu, atunci dă fuguța și fă naibii un documentar despre asta, dar lasă filmul în pace.

Spike Lee face și câteva alegeri ciudate, de asta ziceam că filmu-i bizar, trecerile din prezent în trecut sunt marcate de schimbarea formatului imaginii, de parcă, și iar ne ia la mișto, nu ne ducea capul să ne dăm seama că s-a schimbat perioada. Și modul prin care alege să prezinte aceleași personaje la distanță de zeci de ani m-a lăsat perplex, dar probabil a fost o alegere voită, menită să transmită o pildă cu privire la imuabilitatea caracterului uman. Dar nu am priceput de ce anumite faze era prezentate de câte 2 ori, de zici că priveam un film de arte marțiale în care aceeași lovitură era arătată din mai multe unghiuri, să pară secvența mai spectaculoasă.

Însă dincolo de aceste aspecte care, după mine, au tras filmul în jos, Da 5 bloods este profund ca semnificație, dureros prin revelațiile pe care le scoate la lumină, se potrivește la fix în contextul situației actuale, interpretarea lui Delroy Lindo este una excepțională, a unui om chinuit de fantomele trecutului, pentru care războiul nu s-a terminat la nivel psihic, îi simți durerea din inimă sfâșiată și zbaterile din creierul șubrezit de ororile războiului.

Din păcate, elementele pozitive sunt minoritare și ghiveciul din mintea lui Spike Lee nu duce la un film coerent, ci la unul care este împrăștiat în toate direcțiile, cu multe trimiteri deloc subtile spre rasism și xenofobie și cu multă exagerare. Nu vreau să diminuez gravitatea problemei legate de rasism, dar modul în care Spike Lee a ales să își exprime anumite opiniile conduce la idei false. Adică m-a bătut la cap că vai, soldații de culoare au luptat în Vietnam pentru USA și la întoarcere ei, soldații de culoare, nu au fost tratați cu respectul cuvenit și au avut de suferit. Așa și? O spune cu atâta patos de parcă soldații nebronzați s-au întors la lapte și miere, vile și piscine. Nu, de aceleași probleme legate de lipsa slujbelor și de sindrom post-traumatic s-au lovit cei mai mulți dintre soldații reveniți de la război, indiferent de nuanța pielii.

Alo, domnu` Spike Lee, alte filme știți să faceți? Sau o dați până-n mormânt cu rasismul?

Pentru Da 5 bloods nu mă încumet să trec peste 5.

2.5 out of 5 stars (2,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Casablanca

Top AFI 100 Locul 003 – Casablanca Am intrat pe ultima turnantă cu Top AFI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *