Destroyer

Destroyer

Destroyer este o dramă cu tentă polițistă în stil noir despre Erin Bell, un detectiv bântuit de un eveniment tragic de acum mulți ani care este nevoit să-și înfrunte din nou demonul când acesta își face apariția după circa 17 ani.

Înainte de toate, că trebuie să mi-o scot din sistem, cum mama naibii nu a fost Nicole Kidman nominalizată la Oscar pentru rol principal? După ce am văzut filmul nu am nicio îndoială că merita nu numai o nominalizare, ci direct premiul, pentru că, în opinia mea, nu are competiție.

Dar despre asta mai târziu.

Nicole Kidman este Erin Bell, cea a cărei poveste o vedem spusă în două perioade diferite, cea prezentă, în care este nevoită să investigheze o fantomă din trecut, și cea din începuturile carierei, prin flashback-uri.

Pentru a nu vă zăpăci de cap, cum a făcut-o filmul cu mine, încep cu o Erin Bell lipsită de experiență care este cuplată cu partenerul Chris (Sebastian Stan) și aruncați sub acoperire într-o bandă de farmaciști ratați, deveniți drogangii care, la un moment dat, își dau aere de jefuitori de bănci.

Marea lovitură dă greș, Erin Bell suferă o traumă care îi nenorocește destinul timp de 17 ani și acum, în prezent, se pare că a revenit din morți cel care i-a distrus viața, alunecosul Silas, de negăsit mai ceva ca frazele coerente în discursurile politicienilor români din Parlamentul European.

Destroyer suferă un pic la capitolul editare, ne sunt picurate anumite informații din prezent care dezvăluie evenimente din trecut care nu mai sunt atât de interesante când ajungem la ele prin flashback-uri pentru că deja știm ce urmează să se întâmple. Aș fi dorit ca filmul să tragă frâna de mâna cu astfel de informații și să ne lase pe noi să descoperim de ce Erin a ajuns în halul în care se află acum.

Pe măsură ce Erin se adâncește în investigația ei din prezent, Destroyer ne aruncă tot mai mult în trecut și descoperim amănunte care ne fac să ne oripilăm și să înțelegem starea jalnică în care a ajuns Erin.

Rar mi-a fost dat să văd un personaj principal atât de distrus psihic, aflat la marginea hăului nebuniei, a epuizării fizice, o singură aruncătură de ochi pe chipul lui Erin și este suficient să-i înțelegi harababura intrinsecă, haosul infinit care-i zace în suflet, ce să mai, este cel mai apropiat lucru de o fantomă reală sau un mort umblător.

Erin Bell pur și simplu nu mai este interesată dacă trăiește sau moare, își târăște trupul muribund pas cu pas, se aruncă în fel și fel de scandaluri și lupte fără vreun dram de interes asupra integrității sale corporale, parcă dinadins căutând să-și cauzeze cât mai multă suferință fizică în speranța deșartă că va uita de cea psihică.

Destroyer este un film extrem de deprimant, până și pilulele antidepresive au fugit la psihiatru pentru că au fost cotropite de gânduri sinucigașe.

Mi se făcea inima cimpoi ori de câte ori o vedeam pe Erin pe fața căreia puteai citi cu lux de amănunte durerea imensă care-i cutreieră mintea, distrugându-i, neuron cu neuron, și bruma de gândire lucidă de care mai era în stare.

Filmul reprezintă un tur de forță din partea lui Nicole Kidman care este de nerecunoscut în acest rol, portretizează un personaj plin până la refuz de agonie, regret, disperare, aflat în pragul decadenței și regizoarea Karyn Kusama nu ne lasă să uităm nicio secundă groaznicul destin pe care îl are Erin, camera de filmat acompaniindu-i în permanență chipul distrus de atâția ani de frământări interioare și abuzuri externe.

Pe lângă jocul monumental prestat de Nicole Kidman, în rest, povestea este destul de întortocheată, cu schimbări bruște prezent-trecut care mi-au dat ceva bătăi de cap.

Ritmul este inconstant, când galopează mai ceva ca un armăsar arab dopat cu jar, când se mișcă mai încet ca discursurile lui Iohannis.

Nu ar fi stricat un scenariu mai îngrijit, mai bine închegat, dar cine știe, poate așa s-a dorit, să fie în ton cu tumultul din sufletul și mintea personajului principal.

Însă Destroyer își spală păcatele prin ceva ce nu am voie să zic, că mi-aș lua bătaie mai rău ca Erin Bell.

Rămân în continuare consternat cum Yalitza Aparicio din Roma, spre exemplu, a fost nominalizată la Oscar pentru rol principal, deși nu a făcut mare brânză, doar a dat cu mopul prin film, și Nicole Kidman a fost sărită din schemă, deși face unul dintre cele mai impresionante roluri din cariera sa, interpretând un personaj a cărui durere o înțelegi, dar un personaj cu care nu ai vrea să rămâi singur în cameră pentru că te bagă în toți sperieții, până și Michael Myers ar face un pic pipi pe el de frică.

Jocul actoricesc este cel care ridică filmul la o notă de 8, pentru că scenariul este cam împrăștiat și modul de editare generator de un hap de Nurofen.

 

(4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Five feet apart

Five feet apart

În Five feet apart Stella (Haley Lu Richardson) este o adolescentă suferindă de fibroză chistică …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *