Dr. Strangelove

Top AFI 100

Locul 039 – Dr. Strangelove or: How I learned to stop worrying and love the bomb

Nu o să stau să scriu de fiecare dată titlul întreg, așa că rămân doar cu Dr. Strangelove, un film marca Stanley Kubrick care își face debutul în top AFI 100 cu acest film alb-negru din 1964 ce poate fi considerat o comedie, dar este una dintre cele mai negre și seci (în sens pozitiv) din câte există.

Premisa filmului (preluată dintr-o scriere semnată Peter George – Red alert) își bagă tirbușonul în frica nestăvilită din acea vreme a americanilor cu privire la amenințarea roșie rusească atomică, fiecare capitalist dormind cu cheia de la buncărul propriu sub pernă.

Ei bine, în Dr. Strangelove avem parte de un colonel țăcănit, atenție vă rog la numele personajelor, ele însele sunt delicioase, botezat Jack Ripper (Sterling Hayden), care o ia razna, se baricadează într-o bază aeriană și cu de la sine putere trimite o escadrilă de bombardiere să atace mama Rusie cu cadouri nucleare.

Trei personaje cheie vor încerca să găsească modalități de a opri nebunia pornită de Ripper și de a stopa declanșarea unui război mondial care ar echivala cu extincția rasei umane.

Întreg filmul se concentrează pe eforturile scremute de Lionel Mandrake (Peter Sellers), captiv în bază alături de Ripper (colonelul zurliu), președintele Statelor Unite ale Americii, Merkin Muffley (Peter Sellers) și mai sus numitul Dr. Strangelove (ați ghicit, Peter Sellers), un geniu în domeniul nuclear cu antecedente nu tocmai laudative, pentru a îmbuna creierul plecat pe câmpii al lui Ripper și pentru a convinge comuniștii roșii să nu răspundă cu aceeași monedă.

Dacă sunteți fanii umorului negru, sec, cinic, atunci Dr. Strangelove nu are cum să nu vă placă.

Stanley Kubrick reușește cu acest film să captureze pe peliculă tot ce este mai rău, murdar, stricat și infect cu mintea cotropită de putere a celor de la conducere, care au impresia că le crește niște tuleie de Dumnezei pe la subțiori.

Dr. Strangelove colcăie de replici absurde, dar și memorabile (Suntem în Camera de Război, aici nu e loc de lupte!), iar acțiunile incompetente la care se dedau personajele sunt caricaturizate la maximum pentru efectul scontat, dar, culmea, nu par a fi prea departe de adevăr.

Personajele sunt pictate cu defectele cele mai prezente în șleahta care are puterea în mână: incompetență, iresponsabilitate, narcisism, aroganță, idioțenie, egocentrism, sadism și chiar un pui de genocid ce stă să fie fătat prin cezariană.

Este lesne de înțeles că Dr. Strangelove (filmul) ne transmite că mai periculoasă decât toate armele nucleare adunate la un loc este paranoia umană care naște monștri invizibili.

Valurile de ironie și sarcasm, mai cinice decât recomandă doctorul, sunt la fel de relevante azi ca și acum 50 de ani, pentru că nimic nu s-a schimbat, avem miliarde de culori, nu doar alb-negru, dar mentalitățile celor care ne conduc au rămas la fel, ancorate într-o ciorbă primordială plină de otravă mintală și putere de corupere imensă.

Vi se pare că azi avem lideri cu mintea la cap? Într-o parte avem un morcoveață idiot care stă cu degetul pe butonul roșu mai mult decât stă cu el înfipt în mujdeiul femeilor, iar dincolo se lăfăie neclintit pe un tron de fier un nebun cu un cult al personalității atât de puternic încât și-ar face singur blow-job dacă ar putea, pentru că este sigur că doar el ar putea să o facă bine.

Personajele creionate în Dr. Strangelove, deși par niște caricaturi exacerbate, pălesc pe lângă odioșii pe care îi avem în realitate.

Kubrick nu a ales întâmplător să tragă pelicula în alb-negru, pentru că așa văd personajele lumea, dacă nu este cu noi, atunci trebuie să moară, nu există cale de mijloc. Negrul echivalează cu frica uneori irațională pe care o manifestăm la nivel global ca o turmă de oi ce urmează să fie tunsă și crede că este dusă la abator, iar albul poate sugera absurdul comic al situațiilor prezentate de Dr. Strangelove.

Este un film care se dedă la multiple vizionări pentru că sunt sigur că am ratat destule amănunte subliminale bine ascunse în cadrele care nu sunt deloc de prisos, fiecare secvență este bine aleasă și cu un scop anume, nu doar să fie de umplutură.

Bine, sunt efectele speciale perimate, nimic de comentat, dar nici nu au importanță vizual, ci contează doar ce transmit la nivel filozofic.

Peter Sellers face un rol magnific, de fapt triplu rol, și își arată măiestria prin prisma faptului că rolurile sunt cum nu se poate mai diferite, de la raționalul Mandrake la incompetentul Muffley și până la țăcănitul Strangelove, Sellers se transformă complet pentru fiecare partitură și se cufundă în roluri de nici nu îți mai dai seama că este el cel care interpretează această tripletă care i-a pus la încercare, într-un singur film, calitățile actoricești. Nu este de mirare că a fost nominalizat la Oscar pentru rol principal, deși merită poate trei nominalizări.

Apropo de actori, mare mi-a fost surpriza să regăsesc în film într-un mic rol secundar un tânăr James Earl Jones, celebru cu: Bă, Luca, băăăă, eu sunt tac-tu!!!, pe care îl știți drept vocea lui Darth Vader (Rogue One, Star Wars: Episode IX – The rise of Skywalker) sau Mufasa (The lion king).

Dr. Strangelove este definiția satirei acide în formă pură, uneori prea inteligentă pentru ca satirizații să se prindă că-s luați în bâză, dar nu o să îi dau 10 pentru că a fost o scenă profund ilogică și care m-a scos din pepeni, mai ales că totul a curs prea lin și fără sincope. Astfel, pentru  Dr. Strangelove o să călăresc cu tupeu un 9.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Hitman: Agent Jun

Hitman: Agent Jun sau Hiteumaen s-a coțopenit pe-o cracă în câmpul meu vizual și n-am …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *