El hoyo

El hoyo (The platform) a invadat Netflix cu dulcele grai spaniol și nu am putut rata acest film pe care îl așteptam cu nerăbdare datorită conceptului oarecum unic.

Filmul nu stă prea mult cu irositul de scene și intră direct în pâinea noastră cea de toate zilele cu un nene aiurit, Goreng, care face ochișori nedumeriți între patru pereți cu două paturi pe părți opuse și vizavi un bătrânel, Trimagasi (ciudate nume au personajele în El hoyo), în a cărui privire se pot citi câteva sclipiri, dar nu de geniu, ci de foame cruntă și născătoare de acțiuni pline de năbădăi.

El hoyo nu are de pomană acest titlu pentru că Goreng se află într-o clădire turn, o construcție ciudată, cu nivele multe, dar multe de tot, câte doi oameni pe nivel și cu o ditamai gaură dreptunghiulară în mijlocul încăperii, un fel de puț pentru lift.

Dar pe acolo coboară cu totul altceva, și boșorogul diliu ne elucidează rapid enigma cu privire la găurica largă din tavan. Pe acolo vine mâncărica la ore fixe.

Este mult spus mâncare pentru că platforma este una singură iar nivelurile sunt greu de numărat, așa că se pornește de la nivelul 1 cu un festin și pe măsură ce masa improvizată tot coboară, haleala se împuținează și cu cât ești plasat la un nivel mai jos cu atât riști să nu mai ai nici oase de lins și te-ai bucura dacă ai pune papila gustativă pe niște carcalaci.

El hoyo este un film futurist, plasat într-o lume distopică, iar construcția neobișnuită este un mister pentru că nu știi ce reprezintă și care-i scopul declarat al acestei clădiri cu o geometrie hipnotizantă ca o iluzie optică. Este pușcărie? Este spital de țăcăniți? Este experiment? Este coșmar? Sau toate la un loc?

Filmul nu lasă loc de nedumeriri în ceea ce privește epicentrul său, este o satiră mai mult decât clară cu privire la societatea noastră hulpavă, la discrepanța uluitoare dintre cei bogați care fac risipă inutilă și cei săraci care ar mânca și nisip din lipsă de altceva. Modul în care este structurată clădirea reprezintă de fapt un sumar cinic al societății cu eșaloanele superioare, alea pline de bani, lipsite de griji și care se pișă pe cei de jos, și nivelurile cele mai de jos, pleava care abia supraviețuiește, uneori prin metode ilicite. Interesant este faptul că fiecare nivel, indiferent cât de jos sau sus este, se consideră superior celorlalte aflate sub el, dar este conștient că este inferior celor de deasupra. Practic, în afară de primul și de ultimul nivel, toate celelalte sunt și superioare și inferioare unul altuia. Asta dă de gândit.

Și eliminând elementele superficiale care ne conduc viața, El hoyo reușește o radiografie mai mult decât fidelă a umanității, atât de fidelă încât îți provoacă scârbă în interior că te numești om.

Apropo de scârbă, pfiu, filmul abundă în secvențe oripilante și vomitoase, îți trebuie un stomac de piatră pentru a rezista asaltului de brutalitate și putreziciune cu care El hoyo ne bombardează. Și cu cât platforma se afundă în nivelurile de jos, violența crește în intensitate și, odată cu ea, atrocitățile la care suntem martori.

Din păcate pentru film (sau din fericire, că depinde de gusturi), la un moment povestea sucombă și lasă loc abstractului, se transformă în ceva ce mi-a adus aminte de Mother! și o dă prea mult în paralele satirice și metafore profunde, iar această combinație de spiritualitate filozofică și violență exacerbată generează o atmosferă suprarealistă.

Pe cât de minimalist vizual este filmul, are loc între 4 pereți gri, pe atât de scăldat este în simbolistică, de la numărul de niveluri ce are o semnificație sumbră până la permanentul război alb-negru sau yin-yang la care se dedau personajele aflate în pragul nebuniei generate de foame. Fiecare bucată de moloz, de cărămidă, de haină, de orice are o anumită semnificație și filmul se dedă la multiple vizionări pentru că nu-s sigur că l-am înțeles pe deplin. Nu pot spune că este un mindfuck, că nu are elemente de natură să-ți scrântească brusc creierul, dar este unul cu o idee care poate genera multe discuții la un pahar de vorbă cu multe grade.

El hoyo, și aici nu exagerez, colcăie de comparații cu lumea reală și, deși pictate într-o tușă sângerie, nu sunt deloc nelalocul lor și emană niște sfaturi simple, logice, cu care ești perfect de acord, dar sunt imposibil de pus în aplicare pentru că asta ar însemna să transformăm societatea asta mizerabilă bazată pe consumerism exagerat și inutil într-o utopie. Și știm că utopiile nu-s reale tocmai pentru că omul, ca specie, este o ființă împuțită. Mai corect spus, asta este interpretarea mea, poate voi îi dați o altă interpretare după ce îl urmăriți.

Mi-a plăcut filmul, este în egală măsură brutal și cerebral, scabros și satiric, momentan îl plasez la nivelul 8, unul foarte bun dacă este să ne luăm după narațiunea din film.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

In the shadow of the moon

Era și timpul să mă mai delectez cu un film time-travel și tot la Netflix …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *