Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Periplul meu prin spațiu ia sfârșit cu First man, o nouă colaborare între Damien Chazelle (regizorul) și Ryan Gosling (actorul) după Blah blah land.
De data asta au făcut un film pe gustul meu. First man ne prezintă amănunțit povestea primului om ajuns pe Lună. Nu, nu este vorba despre Stanley Kubrick, asta să fac o glumiță introductivă, ci despre Neil Armstrong.
Și eu, la fel ca mulții alții, nu am prea multe cunoștințe despre prima aselenizare, darămite despre următoarele, în afară de faptul că Neil Armstrong a fost primul și Buzz Aldrin al doilea.
Așa că First man (adaptat după biografia lui Neil scrisă de James Hansen) este binevenit pentru a mai injecta niscai cunoștințe în partea întunecată a creierului unde zace un gol imens cu privire la acest subiect (deși este de recomandat să citim pentru cunoștințe, nu să ne bazăm pe filme pentru așa ceva).
Ce mama naibii să povestesc despre film ținând cont că are la bază evenimente de o notorietate absolută și pe care toată lumea, de la mic la mare, le cunoaște?
Filmul acoperă o perioadă de 8 ani, între 1961 și 1969, perioadă în care urmărim atât evoluția lui Neil ca om, care trece prin niște momente absolut terifiante, și nu mă refer la cele legate de meseria lui de astronaut, ci unele personale, cât și progresele făcute de NASA în încercarea ei de a lua fața rușilor în cursa spațială, ruși care par mereu cu un pas în față, având primul om în spațiu în persoana lui Yuri Gagarin în 1961, și primul EVA (extravehicular activity) realizat de Alexey Leonov în 1965.
Așa că americanilor le-a mai rămas doar ajungerea pe Lună și își concentrează toate eforturile și bugetul pentru a trece primii linia de sosire.
O spun din capul locului, nu vă așteptați la un film SF spectaculos, care să colcăie de acțiune incitantă, comete amenințătoare, meteoriți letali sau mai știu ce alte minunății spațiale.
First man este un film care se concentrează mai mult asupra dramei umane, pentru că această misiune de a ajunge pe Lună se soldează pe parcurs cu multe eșecuri concretizate în pierderi de vieți omenești. Atât de multe încât nu ai cum să nu îți pui întrebarea dacă merită tot acest efort și risc inutil.
Filmul este destul de lung și poate deveni anost pe alocuri, pentru că deși atenția cade pe familia lui Neil și drama prin care trec cei doi soți, interpretarea personajului Neil Armstrong nu generează atât de multă emoție pe cât ar fi trebuit și care să justifice durata filmului. Nu știu dacă asta vine de la Ryan Gosling, pe care-l știm că excelează în roluri tăcute, contemplative, meditative, sau chiar așa a fost Neil în realitate, un om al cuvintelor puține, căruia nu îi place să se exteriorizeze prea mult, care ține mult în el și pare detașat de ce se întâmplă în jurul lui.
Au fost secvențe care, în mod normal, ar fi trebuit să fie sfâșietoare, dar nu au produs efectele dorite tocmai ca urmare a interpretării lui Gosling.
În schimb, greul sentimental cade pe umerii soției, emoțiile, teroarea de a-și pierde jumătatea, temerea că își va crește singură copiii, groaza că fiii săi pot rămâne subit fără tată, sunt transmise magistral de Claire Foy.
Dar nu vă temeți, drama terestră este acompaniată de niște secvențe de acțiune spațială mirifice, efectele speciale sunt atât de bune încât nici nu par efecte speciale, ci un documentar autentic având ca subiect prima aselenizare.
Imaginea un pic granulată (sau poate era ceva în neregulă cu ecranul sălii de cinema) a dat o tușă suplimentară de realism filmului, m-a transpus direct lângă astronauții care transpirau din toți porii încercând să rezolve diferitele probleme generate de zborul spațial.
Deși finalul este un mare spoiler, nah, știm clar că Neil va ajunge pe Lună, sunt multe momente tensionate, pentru că nu știm cu exactitate toate evenimentele, accidentele, sacrificiile care duc la această realizare monumentală pentru omenire.
Stăteam singur în sală (despre asta un pic mai târziu) și pur și simplu eram înmărmurit, abia atunci realizând ce punct de cotitură fenomenal în evoluția noastră, ca specie, a reprezentat primul pas pe Lună și cât de curajoși și nebuni sunt astronauții, implicându-se în acest domeniu unde cea mai insignifiantă eroare este sinonimă cu moartea. Urmăream îngrozit cum oamenii intrau de bunăvoie în niște nave pline de tehnică rudimentară (așa pare acum, la 50 de ani de la marea reușită) care scârțâiau din toate încheieturile și care păreau a fi mai mult niște coșciuge spațiale și doar un nebun s-ar fi urcat de bunăvoie în așa ceva pentru a ajunge în spațiu și pe Lună. Și acum mă ia cu fiori când mă gândesc la asemenea scene.
Nu mai este cazul să spun despre cinematografie, că este una senzațională, este de un realism crud și uluitor în același timp, iar coloana sonoră excelentă contribuie din plin la crearea unui film minunat din punct de vedere tehnic.
Nu prea am ce să reproșez filmului, am înțeles ritmul de melc în care avansează povestea, nimic de comentat, dar parcă aș fi vrut mai multă emoție, deja știam sfârșitul, așa că nu ar fi stricat mai multe sentimente lansate spre spectatori sau mai multe scene cu impact dramatic care să ne transmită că sacrificiul celor care și-au pierdut viața în realizarea acestui demers nu va fi uitat.
Dar filmul este unul excelent, cu interpretări foarte bune, imagine spectaculoasă, scenariu de premiat, dramatic (deși se putea și mai bine), poate și niște exagerări de amorul artei (sau poate chiar așa a fost în realitate), regie ireproșabilă, realism crunt și coloană sonoră mirifică, încât mă duc spre un 9 pentru First man.
PS. Bine măi oameni buni, este posibil așa ceva? Să dați buluc la filme precum Venom sau Pirații din Caraibe sau orice alt film cu o cifră în coadă și la First man să fiu singur în sală în weekendul premierei? Și apoi tot voi vă văitați că Hollywood livrează pe bandă rulantă numai remake-uri, reboot-uri, sequel-uri, prequel-uri, spin-off-uri și francize obosite? Păi este frumos așa ceva? Rușinică!!!
(4,5 / 5)
Trailer:
