Gone girl

Gone girl

(3,5 / 5)

Gone girl e un film care nu m-a impresionat cine știe ce.

Mă uit la ce review-uri excelente are, cât de lăudat e filmul de toată lumea și mă întreb dacă e ceva în neregulă cu mine de mi se pare doar bunicel, departe de ceea ce mă așteptam de la el, adică să mă dea pe spate, să rămân cu gura căscată.

Să o iau ușurel cu povestea.

Avem una bucată cuplu idilic care pare coborât din poveștile cu zâne și feți frumoși, dar ca de obicei, doar ambalajul e frumos și strălucitor, ascunzând niște rahat pe ici pe acolo.

Într-o zi soțiorul se trezește într-o zi făr` de soție. Începe tărăraia, se creează o efervescență pe care sincer nu prea am înțeles-o, dispar oameni zi de zi dar nu vezi picior de media, nu vezi comunitatea sărind în ajutor în halul ăla, poate datorită pseudocelebrității fătucii, oricum, tărăboiul creat nu prea e realist.

Și începe un joc de-a ghicitul, soțul a făcut-o sau e nevinovat. Dacă e nevinovat, atunci cine a făcut-o, dacă el e vinovat, atunci de ce a făcut-o, și mai ales, cum a făcut-o. Cel puțin eu încă de la început am crezut că el a făcut-o pur și simplu pentru că tocmai cumpărase pentru sor-sa un joc Mastermind și am crezut că e un indiciu subtil plasat de regizor.

Și cam jumătate din film (e lung, tinde spre 2 ore jumătate) avem parte de indicii contradictorii, unele care susțin povestea soțului care pretinde că e nevinovat, alte indicii, mult mai convingătoare și mai edificatoare care conduc spre vinovăția fără nici urmă de îndoială a soțului.

Pe de o parte, soțul se jură că nu are nici o legătură cu dispariția soției, că au o căsnicie nu neapărat de excepție, dar normală ținând cont de faptul că el e cam un pierde vară și ea e fiica unor scriitori de succes, o erudită, care chiar dacă e și ea tot un pierde vară, măcar colcăie de bani. Deși nu prea vezi ce i-ar ține împreună, fiind atât de diferiți atât ca educație, dar mai ales ca aspirații, la început îi dai crezare soțului că au o căsnicie funcțională și că nu ar avea vreun motiv ca el să îi vină de hac soției.

Pe de altă parte, avem flash-back-urile preluate din jurnalul soției care pictează o cu totul altă imagine a căsniciei lor, una în care Nick (soțul) e un ratat fără slujbă care-și cară soția după el până în orașul natal unde Amy (soția) îi cumpără un bar ca să îi dea o ocupație, o căsnicie în care Nick e violent, face doar ce vrea, își neglijează soția, nu vrea copii, ș.a.m.d. Dar oare e credibil acel jurnal au ba?

La început tinzi să îl crezi pe Nick, chiar dacă are un comportament inadecvat într-o asemenea situație (se pupă cu toate fufele care-i cer selfiuri, participă la conferințe de parcă ar fi câștigat ceva), dar odată cu trecerea timpului începi să îți pui întrebări cu privire la nevinovăția lui, mai ales când în peisaj apare și o amantă extrem de tânără.

Poliția încă de la început a pus ochii pe Nick deși nu prea are cine știe ce dovezi, de fapt, nu are deloc dovezi, dar pe măsură ce apar dovezile împotriva lui, chiar poliția începe să se îndoiască (mă rog, tipa care conduce investigația o face) de vinovăția lui, parcă prea par puse cu mâna acele dovezi, prea la îndemână, prea bătătoare la ochi, prea bune, prea ca la țară.

Însă cam după o oră și ceva aflăm adevărul, unul la care nu rămâi chiar stană de piatră, la care te așteptai oarecum, tocmai de asta nu m-a impresionat cine știe ce. Nu zic mai multe, că stric filmul.

Și vă întrebați, dacă la jumătatea filmului afli care-i treaba cu soția, atunci cealaltă jumătate de film cu ce mai e?

Păi dacă aș continua m-ați înjura, așa că vă las să descoperiți singuri, cert e că finalul e prost, la fel de prost ca Nick din cauza deciziei pe care o ia.

Filmul e regizat de David Fincher cel cu Seven, Fight club, Zodiac, The social network, filme pe care le consider mai bune ca Gone girl, povestea este evident, adaptată după un roman, că-n zilele noastre e greu să vii cu o idee originală.

Nick e interpretat de Ben Affleck, un actor potrivit pentru rolul acesta, tocmai pentru că aveau nevoie de cine care să nu știe să joace prea bine și să prezinte aceeași moacă stingheră tot filmul.

Însă Rosamund Pike, cea care îi interpretează soția face o treabă de excepție, e blonda hitchcockiană, gingașă, fragilă, drăgăstoasă, supusă dar și dură, rece, calculată atunci când situația o cere. Aș mai avea ceva epitete dar vă las pe voi să le descoperiți.

Mai sunt câteva personaje interpretate de actori total neașteptați, cum ar fi gagiul din tinerețe al soției jucat de Neil Patrick Harris, de la care mă tot așteptam la ceva “legen wait for it dary” și avocatul soțului jucat de Tyller Perry pe care eu îl urăsc din cauza nici nu știu cum să-i spun, mă enervează la culme că filmele lui au în titlu numele său de parcă nu era suficient că le-a regizat, scris, produs, jucat, era musai să aibă și numele lui în titlu, oricum, filme de tot căcatul. Dar aici joacă bine, de ce să nu recunosc.

Hai că o iau pe arătură și pierd esențialul.

Practic este un film care atacă destule teme, problemele mariajului modern care trebuie să facă față unor provocări neașteptate și necunoscute, faptele pe care ajungi să le faci/înduri pentru cel iubit, nemernicia și manipularea massmediei care a ajuns mai rău ca un rechin, care-ți mănâncă sufletul doar pentru un subiect bun, nimicnicia ființei umane, care ajunge să savureze cu nesaț tragediile altora ceea ce duce la nemernicia massmediei, luând naștere un cerc vicios fără sfârșit.

Nu pot spune dacă regia e atât de bună încât să merite un David Fincher la cârmă, pentru că nu prea a ridicat mari probleme un asemenea film, e simplu, nu e deloc sofisticat să implice cine știe ce eforturi uriașe, nu are acțiune, nu are umor, e foarte static cu o desfășurare lentă.

Da, știu, huo, nenorocitule care nu ți-a plăcut până la extaz filmul dar îi dau nota 7 cu indulgență.

Trailer

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Link review

About admin

Check Also

Wind river

Wind river

Am auzit numai lucruri bune despre Wind river și când am văzut că este scris …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *