Gone with the wind

Top AFI 100

Loc 006 – Gone with the wind

O altă producție titanică din acest din acest Top AFI 100, la fel ca Lawrence of Arabia și Ben-Hur, care ține 4 ore, este Gone with the wind, unul dintre cele mai lăudate filme din toate timpurile, care ne-a dat două personaje memorabile, Scarlett O`Hara și Rhett Butler, ale căror replici au devenit legendare.

Acțiunea are loc în perioada Războiului Civil, începe cu puțin timp înainte de startul acestuia și durează ceva ani după finalul lui și se concentrează asupra familiei O`Hara, în special a fetei lor (una dintre ele), anume Scarlett (Vivien Leigh), care se apropie de vârsta de măritiș și pețitorii, pfiu, sunt gârlă și nu exagerez.

Doar că ea are ochi pentru o singură persoană care, din păcate, nu îi împărtășește aceleași sentimente drăgăstoase.

Apoi amenințarea războiului apare la orizont, toți ciumpalacii sudiști patroni de sclavi se bucură că au motiv să își piardă viața și pleacă la luptă cu zâmbetul pe buze de parcă s-ar duce la bordel, deși erau înarmați cu scobitori și praștii, comparativ cu armamentul yankeilor nenorociți care voiau să le distrugă raiul loc clădit pe cârca sclavilor.

Și în curând își face apariția și gigolo-ul fatal, Rhett Butler (Clark Gable) care pune ochii pe Scarlett, dar aceasta nu îi răspunde ritualului de împerechere, deși și el se dă lovit și o arde-n abureli că nu are stofă de om însurat, că așa și pe dincolo, dar se vede clar că papionul i se topește ori de câte ori pune ochii pe gingașa Scarlett.

Vă dau un pic de răgaz să vă ascuțiți topoarele și să vă goliți frigiderele de carnea care nu vă trebuie pentru că vine o părere numai bună de hulit, Gone with the wind nu mi se pare nici pe departe o capodoperă.

Singura parte care merită fără putință de tăgadă nota 10 este cea de mijloc care prezintă ororile războiului și am fost de-a dreptul uimit că un film din 1939 a fost capabil să redea atât de bine atmosfera de război, cu răniți, distrugeri, groază, moarte, durere, deznădejde, într-o perioadă în care evoluția tehnică era încă la început.

Cinematografia este superbă, cadrele sunt panoramice pentru a surprinde în toată „splendoarea‟ oroarea războiului, iar durerea fizică este bine reprezentată prin secvențe dure și lipsite de menajamente.

În rest, Gone with the wind nu-i decât o telenovelă melodramatică americană cu personaje dezagreabile.

Da, m-am încumetat să scriu asta, nu m-am putut atașa nici de Scarlett, nici de Rhett, pentru că au caractere infecte.

Ea este o scorpie-bici (citiți în engleză) ce merge doar pe interese, cine dă mai mult, ăla câștigă. Iadul a înghețat pentru că nu are cine să bage cărbuni în foc, dracul fiind ocupat să ia lecții de viclenie de la Scarlett.

El este un doronbățoi arogant, șmecheraș de cartier, cu ochii doar după învârteli și specule, care face pe durul cu femeile, crezând că așa este mai cool și le va vrăji mai repede.

Puteți să încercați să mă convingeți de contrariu, că nu veți reuși, ea era cu ochii după bani, el era un fustangiu pus pe șmenării și căpătuială. De fapt, cam cum sunt pițipoancele și cocalarii din ziua de azi.

Și tocmai din această cauză nu am putut stoarce din sufletul meu nici măcar un dram de compasiune pentru aceste personaje.

Ca atare, povestea lor de dragoste lungită la infinit (și chiar abuzivă pe alocuri) mi-a provocat niște căscături profunde, cum nu am mai pățit la filme, mai ales că Gone with the wind și durează o eternitate.

Să nu mă pornesc și cu privire la modul în care sclavii sunt portretizați în film, toți sunt veseli și fericiți că sunt privați de libertate de zici că au câștigat la loto. Aici nu știu dacă este neapărat vina filmului, ci a perioadei în care a fost făcut, dar nu pot să nu remarc cu dezgust mândria cu care filmul prezintă ca normală mentalitatea înapoiată a sudiștilor de atunci.

Cu toate că am presărat cenușă în capul filmului, trebuie să recunosc că evoluția lui Scarlett este de-a dreptul impresionantă, de la o domnișoară supusă unui asediu gang-bang nepenetrant până la o doamnă neînfricată, călită de foame și de război, care calcă, la propriu, pe cadavre pentru a-și atinge scopul.

Și atmosfera premergătoare războiului naște o senzație de grandoare, totul se bazează pe opulență, pe fandoseală, pe simandicos, pe superficialitate falsă, în grav contrast cu perioada de după război în care tot ce te interesa era să-ți amuți mațele care chiorăie de foame.

Revenind la critici, că sar ca ion, de la pozitiv la negativ, scenariul pe final devine cam incoerent, se sare pe nepusă masă peste perioade de timp, bulversându-mi creierul care nu mai pricepea nimic, știa că nu am adormit și nici nu am plecat din cameră, cu toate astea se simțea că am pierdut ceva. Se fac salturi de ani așa, pocnind din degete, fără nicio explicație, doar să accelereze povestea, altfel ar fi ținut 10 ore filmul.

Și să mă bată Dumnezeu, dar personajele erau făcute din porțelan? Hai măi, serios? În film ăștia mor și când se împiedică în șireturi. Nici n-am putut să percutez la gravitatea tragediilor tocmai pentru că se nășteau din situații ridicole greu de înghițit ca fiind posibile.

Și tot pe final, scenariul lasă deoparte orice finețuri și o dă pe coincidențe mult prea convenabile. Abia ce se spunea: Ce-ar fi dacă?…. pentru că acel dacă se și petrecea după 5 secunde.

Știu că filmul este despre dragostea de toate felurile, împlinită, curată, neîmplinită, interzisă, că destinele unor personaje sunt de-a dreptul tragice, că se vrea o emancipare a femeii, Scarlett fiind definiția unei femei cu adevărat independente și revoluționare în gândire care nu vrea să fie o simplă casnică turnătoare de puradei, spre groaza muierilor care consideră că asta este singura lor menire în viață, dar nu a reușit să mă impresioneze prea mult, ba chiar m-a plictisit pentru că o lălăie foarte multă vreme cu scene care nu contribuie cu nimic substanțial la poveste, ca pe final să o ardă în galop, îngrămădind scenele semnificative în ultimul act.

Tehnic încă arată bine, în afară de evidentele scene în care personajele interpretează în fața unui ecran pe care se derulează imagini, dar în rest nu îți vine a crede că filmul este realizat la finele anilor 1930, imaginea este superbă, culorile vibrante și opulența este mirifică. Plus că are și o scenă înflăcărată pe gustul meu, cu foc autentic, nu falsurile CGI contemporane. Desigur, nu este lipsit de erorile inerente unei producții atât de timpurii cum ar fi magia de aici:

Actoria mi se pare cam exagerată, dar era specifică acelor timpuri, cel mai mult mi-a plăcut de Mammy (Hattie McDaniel), servitoarea de culoare care a avut grijă de femeile familiei O`Hara și care, chiar dacă era sclavă, nu accepta rahaturi din partea nimănui, alb sau negru, prieten sau stăpân.

Actrița a și câștigat Oscarul pentru rol secundar, prima persoană de culoare care a reușit această performanță, dar dacă ați citi prin ce peripeții a trecut la ceremonie, vi se va face scârbă.

Nu mi-a plăcut Gone with the wind în adevăratul sens al cuvântului tocmai din cauza personajelor principale, pentru care nu am putut nutri sentimente pozitive, și a scenariului delăsător pe final care s-a comportat ca o pisică năzdrăvană ce a primit în dos o porție de benzină și a luat-o la fugă ca un ghepard. O fi înhățat el 8 Oscaruri și ajustat este filmul cu cele mai mari încasări din toate timpurile, dar în opinia mea, și nu sunt hater (Frankly, my dear, I don`t give a damn) și nici nu este pe gustul meu, așadar sunt subiectiv, nu are ce căuta tocmai în primele 10 filme din acest Top AFI 100, eu nu-mi pot rupe din plantație mai mult de 7 flori de bumbac, și asta pentru că-s darnic.

3.5 out of 5 stars (3,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Casablanca

Top AFI 100 Locul 003 – Casablanca Am intrat pe ultima turnantă cu Top AFI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *