The hundred foot journey

Hundred foot journey

4 out of 5 stars (4 / 5)

The hundred foot journey e un film unde tre` să mai belim ochii şi la altceva în afară de explozii, CGI, glume de rahat şi fufe plastifiate.

Ca recomandare iniţială, băgaţi burta-n draci înainte să vedeţi filmul, altfel nu veţi auzi dialogurile din cauza chiorăiturilor de maţe.

Ni se serveşte una bucată familie indiană tipică rămasă orfană în urma unei tragedii (cam de tot râsul, dacă e să îmi dau cu părerea, dar nah, trecem peste, matroana crapă într-un fel de te doare capul, când putea foarte uşor să alerge vreo câţiva metri şi scăpa cu viaţa, dar nu mai avea povestea farmecul ei), deci, avem nişte indieni (da` indieni de la mama Indie, nu de prin Ştefăneşti) pribegi prin Europa care se stabilesc într-un cătun din Franţa, pe-un vârf de deal, la mama dracului în praznic. Şi ca un nefăcut, s-a nimerit să fie zona cea mai densă în restaurante, 2 la vreo 20-30 de ţărani, başca unul lângă altul. Indienii cumpără unul din ele, îl renovează, încep să o ardă în manţocării specifice lor şi începe un delicios război între mâncarea ciudată pentru francezi, plină de mirodenii specifice Indiei şi mâncarea clasică servită în restaurantul unei înţepate madame franţuze, o Cruela culinară de te ia cu fiori pe maţul gros.

Un război care aduce aproape a porno cu mâncare, o să ai impresia că plouă în casă, atât de mult vei saliva la acest film.

Nu ştiu cum dracu se face că într-un cătun din Franţa o rup oamenii cam des în engleză şi cam rar în limba lor nativă, pe ici, pe acolo mai auzi câte o sporovăială în franţuză sau indiană dar hai că îi scuz pe ăi de făcură filmul.

De aici povestea se împarte în mai multe fire narative, proprietarii celor 2 restaurante o ard în acţiuni de introducere de beţe-n roate duşmanului, unul din fii indianului bătrân pune ochii pe una bucăţică delicioasă de franţuzoaică, tot el vrea şi să se rupă de familie şi ajungă mare sculă la MasterChef, hoaşca franţuză vrea încă o stea pentru restaurantul din creierii munţilor de la ăia de se ocupă cu cauciucurile, Michelin.

Filmul are nimic şi de toate, nu e nici comedie să dea cardamonu` afară din tine, nici dramă din aia de zici că ai picat într-o piscină cu suc de ceapă, totul curge lin, frumos, mai şi râzi, te mai şi întristezi, dar nu exagerat. Sunt presărate pe ici, pe acolo, câteva glume bune, vedeţi domnilor scenarişti că se poate şi fără să se apeleze la organele mamelor sau flatulenţa taţilor? Se înfiripă şi 2 romanţe, una evidentă, între cei 2 tineri care ba se iubesc, ba se urăsc când lucrează în acelaşi restaurant (reminiscenţă a luptei dintre ăi bătrâni), care ăi bătrâni, pe la final, o ard şi ei în ceva dansuri pe ritmuri de Cupidon.

Se ocupă un pic şi de probleme legate de rasism şi naţionalism extrem, dar lejer, nu ţine mult această zonă întunecată pentru a nu strica buna dispoziţie.

Filmul foloseşte mâncarea doar ca un pretext, are mesaje mult mai profunde, cum ar fi preconcepţiile pe care le avem despre indieni, că toţi ar fi vai mama lor, inculţi şi săraci, că dacă ai bani nu înseamnă că trebuie să îi risipeşte pe prostii, că ruperea de tradiţie e dificilă, adaptarea la nou şi mai grea.

Spre exemplu, când Hassan, băiatul minune al familie este angajat dincolo, că e mai scump, îşi ia la revedere şi e o jelanie de zici că pleacă pe Marte nu peste drum, asta reprezentând de fapt, renunţarea la cultura şi tradiţia indiană în favoarea alteia presupus mai avansată. Acea distanţă de 100 de picioare, ca să folosesc titlul filmului reprezintă de fapt un hău imens reprezentat de diferenţele dintre cele 2 culturi.

Ba mai mult, în scurt timp (deşi nu prea pare realist, nu mă pricep la businessul culinar, dar ascensiunea lui prea e rapidă) Hassan ajunge de la un amărât de restaurant situat pe un picior de plai o mare sculă la Paris, unde găteşte ce vrea corazonul lui ba cu aparatul de sudură, ba cu fân, însă e clar că deşi e adulat de un oraş întreg, de au ajuns oamenii să-şi tragă selfie-uri pe drum cu el, Hassan e complet nefericit.

Deci oricâtă faimă ai avea, oricâţi bani ar conţine cardurile, oricâte stele ai primi, fără familie şi dragoste e egal cu 0.

Şi cam acesta ar fi mesajul principal al filmului, lăsaşi dracului avuţiile, că nu le luaţi în coşciug sau urnă cu voi, familia e importantă, lucrurile simple, nesofisticate sunt cele care îţi aduc fericirea, dragostea curată, fără interese, ca la ţară bate orice tută din reviste sau pătrăţos abdominal care nu ştie a lega 2 cuvinte.

Nu am citit cartea să îmi dau seama dacă filmul respectă povestea cărţii însă e un film simplu, elegant, drăguţ, previzibil până în măduva oaselor (aici nu-i un lucru rău), pe alocuri nerealist, dar asta e, trec cu vederea, doar e film, nu realitate, nu-i de Oscar, cu o Hellen Mirren care joacă perfect rolul de înţepată veninoasă (deşi din câte ştiu eu Franţa e plină de actriţe native), cu actori indieni/de origine indiană care joacă roluri de indieni comparativ cu majoritatea filmelor în care americanii întruchipează toate naţiile, şi o fac prost, cu un du-te-vino delicios între cei 2 actori veterani, cu nişte peisaje de îţi taie răsuflarea, imposibil de reprodus nici de măcar de o improbabilă combinaţie Cameron+Bay, cu personaje la care ajungi să ţii deşi nu ai fi crezut (da Cruelo, la tine mă refer), cu o poveste aparent banală dar sub straturile căreia sunt adunate destule mesaje coerente şi de băgat la cap pentru cine le pricepe, cu o durată de aproape 2 ore care trec pe nesimţite, nici măcar 5 secunde nu sunt de umplutură, atât de fluent curge filmul că te şi superi că a ţinut atât de puţin dar te şi bucuri că poţi să dai o fugă să haleşti, de preferat nu la un fastfood.

O surpriză plăcută, The hundred foot journey este un film de nota 8, îmi mai scapă şi câte un film din acesta, acum câţiva ani nici nu aş fi conceput să urmăresc asemenea filme mai de fete, dar omul cât trăieşte are timp să se lumineze.

Recomandarea mea finală e să îl vedeţi, merită cu prisosinţă, face de râs orice MasterChef, SuperChef sau ce emisiuni cu şef or mai fi. Ca informaţie suplimentară printre producători se numără şi un oarecare ilustru necunoscut pe numele lui Steven Spielberg plus una bucată Oprah.

Trailer

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Link review

About admin

Check Also

Ghostbusters 1

Când răceala-ți dă târcoale, pe cine chemi? Pe Ghostbusters 1, bineînțeles, că doar nu ne …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *