In the heights

M-a prins melancolia și m-am prăvălit peste un musical, In the heights.

Nu prea-s eu cu lălăielile cântăcioase, dar am fost în dispoziția necesară. Evident, cine putea fi la cârma melodiilor? Omniprezentul Lin-Manuel Miranda pe care l-am porcăit la tick, tick… BOOM!.

Povestea, după un spectacol de pe Broadway, este una cu iz latin, personajul principal fiind Usnavi (Anthony Ramos – A star is born), un dominican aciuiat în New York care are visuri mari.

Vrea să revină pe tărâm natal, să readucă la gloria de odinioară pe Suenito, bodega lu` tac-su pusă la pământ de un cataclism natural.

Ușor de zis, mai greu de plătit, că nu se strâng atât de repede banii, mai ales că Usnavi are un mic magazinaș de cartier care nu produce cine știe ce.

Acțiunea are loc într-o vară toridă, cu 3 zile înaintea unei mari pene de curent, și toată lumea zici că este pusă la ceaun, toți fierb la foc mic, situație care duce la amplificarea unor drame deja existente în cartierul dominican. Care se mută că nu mai are bani de chirie, care-i fără acte, care-și vinde afacerea s-o țină pe fată la facultate, probleme clasice ale păturii sărace a societății americane.

Și Usnavi n-are altă treabă decât să ne cânte non-stop fiecare lucru pe care-l face.

Pfiu, și când zic asta, nu dau cu trombonul, practic cele mai multe dintre dialoguri sunt cântate, neexistând piese per se, ci doar replici puse pe note muzicale.

Povestea nu-i cine știe ce, se axează destul de mult pe partea asta a unui hashtag modern, problema imigranților care nu-s văzuți ca niște cetățeni demni de a purta la pașaport titulatura de americani și, în consecință, viața lor este una grea pe tărâmul tuturor posibilităților. Acest lucru este augmentat și de un joc de cuvinte care are sens doar în engleză și are legătură cu putere / curent.

Filmul nici măcar n-are un antagonist fizic, în carne și oase, ci este mai degrabă unul la nivel conceptual.

Startul filmului nu m-a captivat cine știe ce, mai ales când mi-am dat seama că In the heights, care se duce spre 2 ore jumătate, nu are cântece pe care să le rețin și să le fredonez ulterior, cum are The greatest showman.

Dar ducă-se pe pustii, aceste neajunsuri pălesc pe parcurs, pentru că exact ca o partitură în crescendo, filmul furnizează o fierbinte fiestă fermecătoare plină de frenezie care crește ritmul tot mai alert și se află într-o continuă mișcare efervescentă.

Nu, nu m-am dereglat și nu, nu scriu asta sub amenințarea unui pistol la tâmplă, dar In the heights este un film fascinant și hipnotizator pentru că această permanentă agitație creează o atmosferă aproape halucinantă (întărită și de anumite alegeri regizorale care se duc un pic spre fantasy).

M-am trezit, fără voia mea, zvârlind din picioare și bătând din palme la film, prins în hora acțiunii și în vâltoarea multiplelor scene muzicale.

Bucățile dansante sunt magistral coregrafiate, văleleu, ce de lume participă la dănțuirile ad-hoc, mai rar am văzut ca atâția figuranți / extras să-și dea sufletul pentru un film. Practic nimeni nu stă de pomană, până și cei mai din fundal se agită mereu, iar de cântat toți au pipote zdravene în ei. Nu de premii Grammy, dar ceva cu care programele de înfrumusețare auditivă să poată lucra fără mari bătăi de cap date de octave urlătoare.

Filmul este creativ, nimic de comentat, se cântă aproape non-stop, dar asta nu împiedică dezvoltarea poveștii care devine tot mai alambicată pentru că apar și alte personaje, precum Vanessa, viitoarea (așa speră el) iubită a lui Usnavi.

Ay, ay, ay, mi amor, nu vreau să fiu libidinos, dar este și al naibii de sexy, având în vedere vremea văpăitoare din film, vestimentația este destul de sumară și născătoare de vise demne de trei litere identice.

Și cât de devastator este pe palierul emoționant. Cum n-aveam nici cea mai mică idee despre show-ul pe care se bazează și chiar dacă așteptam să se întâmple ceva dramatic, In the heights m-a luat pe nepregătite, nici nu îmi pusesem viză pe pașaportul lacrimal, că mi l-a și luat la control.

Este suficient să scriu Alabanza și deja creierul reacționează pavlovian, făcând legătura cu contextul melodiei și simte instantaneu că-i secetă și trebuie să mă inunde.

Ce aș putea să îi reproșez lui In the heights ar fi două lucruri:

  1. Lungimea prea întinsă a sa, 150 de minute este cam mult să o arzi într-o nesfârșită cântare.
  2. Lipsa unor melodii structurate clasic, care să ți se întipărească în minte, precum un Never enough sau Let it go. Totuși, oricât de mult îmi place In the heights, nu prea îmi vine să cânt în duș:

„Am fost la piață după morcovi și-o ceapă,

Dar era închis și mi-am luat țeapă,

Așa că m-am dus la cârciumă să beau,

Însă portofelul mi-a zis: Nu vreau‟.

Sunt greu de impresionat când vine vorba de musicaluri, prea puține îmi plac și nu cred că o să apară vreunul care să primească lauri de aur și coronițe de ambrozie de la mine, dar In the heights m-a convins să cumpăr 8 piragua fiind, din acest punct de vedere, la egalitate cu The greatest showman în ceea ce privește musicalurile distractive.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The hand of God

The hand of God este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin și …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.