Independence day

Trebuia să completez colecția și cu Independence day după ce acum ceva timp am scris și părerea mea despre Independence day: Resurgence.

Înainte de 2012-ul aceluiași Roland Emmerich, acesta a pus prima cărămidă la fundația carierei de regizor de disaster movies cu Independence day, al treilea lui film cunoscut, după Universal soldier și Stargate.

Este o zi obișnuită, ca oricare alta, pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, și se fac pregătiri asidue pentru celebrarea Zilei Independenței ce stă să vină peste doar 48 de ore. Toate bune și frumoase, doar că un semnal misterios își face de cap cu transmisia venită de la sateliți și le strică oamenilor plăcerea de a căsca dobitocește gura la talk-show-urile lor inapte. Surpriza mare apare când este descoperită sursa semnalului jucăuș, el vine de pe Lună. Sau cel puțin așa cred deștepții în halate albe.

Însă noi știm mai bine că pe Lună nu este nimeni, așa că ghici ciupercă nucleară ce-i?

Iaca niște oaspeți de seamă se apropie cu pași repezi de atmosfera terestră. Și nu vin cu mâna goală, ci cu o navă spațială imensă care întunecă în toate direcțiile cosmosul deja negru ca tăciunele.

Înainte să bată la ușă, nava mamă își trimite puradeii în recunoaștere să vadă cu ce se distrează puricii ăia de poartă haine și se cred inteligenți pentru a determina dacă specia umană reprezintă o amenințare de luat în seamă.

Este de la sine înțeles că pocitaniile extraterestre nu vin pe Terra să joace un poker sau să danseze o sârbă cu umanitatea, ci își caută un culcuș pentru hibernare. Cum bila albastră ce atârnă în Calea Lactee este ocupată, scârboșeniile sunt nevoite să apeleze la o deratizare globală.

Și aici intervine SUA care nu se lasă mai prejos și ripostează cu tot ce are mai bun la dispoziție, adică scoate la înaintare nuclearele și pe pilotul Steven Hiller jucat de un Will Smith în perioada lui de glorie maximă.

Restul este istorie și cu asta fiind zise, anunț cu surle și trâmbițe că Independence day este unul dintre filmele ce mi-s cele mai dragi. Nu printre cele mai bune, ci printre cele mai vizionabile, după Terminator 2 (o să ajung la un moment dat și la T2) este, probabil, filmul pe care l-am revăzut de cele mai multe ori și plăcerea nu se diminuează deloc cu trecerea anilor.

Nu este un film care trebuie luat în serios, poate că nu este atât de ridicol ca Armageddon când vine vorba de tocat mărunt orice fărâmă de logică și de fiert până la evaporare orice noțiune științifică pertinentă, dar nici nu este prea departe. Desigur, scenariul este un amalgam de prostii aiuritoare cu privire modul în care planurile sunt croite, cu acțiuni care de care mai aberante și lipsite de sens, și dacă v-ați găsit ca tocmai la Independence day să găsiți rezolvarea corectă a unor ecuații de gradul 3 înseamnă că vina vă aparține, așa cum nu vă duceți la bibliotecă să împrumutați Playboy, nici la Independence day nu trebuie să căutați informații științifice dovedite și cu o bază solidă plină de argumente.

Aici trebuie să vă strângeți familia în fața celui mai mare TV pe care îl aveți și cu sunetul la maxim să vă distrați pe cinste.

Am văzut multe filme la viața mea, dar Independence day rămâne imbatabil în ceea ce privește spectacolul pirotehnic pentru că, deși are aproape un sfert de veac, conține, cel puțin pentru mine, cele mai monumentale (da, știu, nu are termen de comparație, dar îl voi folosi) scene de acțiune care implică explozii și foc.

Deși știam pe de rost traseul fiecărei flăcări și pagubele catastrofice cauzate de atacurile extratereștrilor, tot mi s-a făcut pielea de gallus gallus domesticus în anticiparea momentelor culminante.

Și efectele speciale încă se țin al naibii de bine dintr-un motiv foarte simplu, sunt practice, făcute pe bune, și ce este practic și profesionist nu îmbătrânește. Aș putea să mă uit doar la acele secvențe la infinit, mai des decât este dat Home alone de Crăciun pe posturile românești.

Dincolo de explozii și artificii distructive, Independence day colcăie de acțiune furibundă reprezentată în special de lupte aeriene între miile de nave invadatoare și amărâta forță aeriană americană.

Scenele sunt deja intrate în istoria cinematografiei și cu greu îmi imaginez că sunt persoane care nu le-ar recunoaște imediat din ce film sunt.

La fel pot spune și despre replicile din film. Nu că ar fi scenariul plin de pilde înălțătoare, dar reușește, dincolo de aspectul găunos și stupid de-a dreptul, să livreze niște linii de dialog memorabile, printre ele fiind și unul dintre cele mai impresionante discursuri de îmbărbătare rostite pe marele ecran:

„We will not go quietly into the night.

We will not vanish without a fight.

We’re going to live on.

We’re going to survive.

Today we celebrate our Independence Day“.

Doar citindu-le și cunoscându-le contextul crește pipota-n mine și îmi vine să mă iau la trântă cu orice și oricine, oricând și oriunde.

Plus de asta, cum să uiți „Welcome to Earth“ și „Hello, boys! I`m back! “?

Povestea nu se rezumă doar la tăbăcire de funduri, care umane, care extraterestre, ci avem prezentate pe îndelete și destule relații complicate între multiplele personaje pe care le îndrăgești imediat pentru că sunt scrise să aibă lipici sentimental instantaneu. Plus că nu strică filmului că are o distribuție stelară, cu un Will Smith în formă maximă (Bad boys for life, Spies in disguise, Gemini man, Aladdin, Bright, Suicide squad), dar și un Jeff Goldblum (Jurassic world: Fallen kingdom, Thor: Ragnarok) călare pe cai mari după Jurassic Park, plus alți actori de renume din acea vreme, precum Bill Pullman, Vivica A. Fox, Judd Hirsch, Robert Loggia (toți reîntorși și pentru partea secundă, mai puțin Will Smith).

Însă nu am doar laude pentru film, pe lângă scenariul incoerent când vine vorba de aspecte științifice, mi s-a părut că îi lipsește o coloană sonoră memorabilă, nu are melodia aia de căpătâi care să te distrugă fizic așa cum are Armageddon în I don`t want to miss a thing sau Titanic în My heart will on, melodii care îți declanșează instantaneu lacrimile.

Și chiar dacă filmul apelează la trucurile clasice de manipulare a emoțiilor, nu a reușit să mă sensibilizeze atât de mult încât să adaug din oficiu un punct sau chiar două la notă doar pentru că m-a făcut să plâng.

Aș mai menționa în câteva cuvinte și propaganda fățișă expectorată de film unde americanii sunt singurii care iau inițiativă, restul lumii stând cu curu-n baltă și doar rugându-se la o minune în timp ce americanii sunt eroii și cei care încearcă salvarea umanității. Dar nah, încă nu sosiseră acele vremuri în care o asemenea atitudine a devenit condamnabilă și, până la urmă, este un film fictiv, când or face olandezii, un exemplu la întâmplare, un film asemănător, sunt liberi să devină ei speranța umanității la salvarea de la extincție.

Nu mai lungesc teoria chibritului, tot ce trebuie să știți despre Independence day este că navele sunt pantagruelice, designul lor complicat și migălos, extratereștrii foarte pociți, acțiunea este flamboiantă din toate punctele de vedere, adrenalina urcă la cote stratosferice și distracția este garantată, restul reprezintă doar cantitatea neglijabilă de zgomot obligatoriu necesar închegării filmului.

Independence day este un film pe care l-aș alege fără să clipesc în detrimentul unor capodopere nemuritoare, dar, cu toate astea, îi dau un 9, nu mă pot duce la nota maximă pentru că i-a lipsit acea picătură de dramatism necesar pentru a mă duce la 10.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Rebel Moon: A child of fire

Rebel Moon: A child of fire

Zack Snyder revine cu forțe proaspete tot pe Netflix cu Rebel Moon: A child of …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *