Inuyashiki

Inuyashiki este un film japonez din 2018 ce mi-a ajuns pe radar ca urmare a unei confuzii de nume, crezând că este vorba despre altceva după titlu.

Să nu vă frecați la ochi, nu aveți probleme cu ei, veți citiți bine ce scriu aici, Inuyashiki este un film cu supereroi.

Evident, unul pe stil japonez în care este exploatată obsesia lor infinită pentru așa numitele corpuri mecha, trupuri parte om, parte mașină, car duce omul la un nivel superior.

Inuyashiki este personajul principal, un bătrânel jalnic din toate punctele de vedere, de care soarta își bate joc non-stop. Are o slujbă de rahat unde se descurcă prost, fiind amenințat cu concedierea, familia îl privește cu dezgust pentru că nu are ambiție și îl văd doar ca pe sponsorul oficial, plus, ultima noutate, a fost cadorisit și cu un cancer care l-a halit repede și l-a urcat cu multe poziții în topul clasamentului întocmit de arbitra cu coasa ce îl așteaptă să-l bage pe banca de rezerve în circa trei luni. Inuyashiki pare că își și merită soarta, fiind un molâu lipsit de orice flacără vitală și se lasă terfelit de oricine și oricând.

Asta până când într-o seară se nimerește într-un parc, aproape singur, taman când din cer pică o bilă incandescentă care-l pune la pământ și îl transformă într-un Iron Man ce nu are nevoie de costum.

Doar că în parc a mai fost cineva procopsit cu superputeri, un student pe nume Shishigami care devine antagonistul din Inuyashiki.

Și începe lupta dintre bine și rău.

Puterile celor doi par la prima vedere cam copilărești, nespectaculoase din motive financiare, dar impresionante ca finalitate.

Nu avem parte de-o amenințare globală, filmul este personal, intim, accentul cade pe personaje, pe trăirile lor, pe emoțiile care îi năvălesc odată cu picarea fisei că sunt niște adevărați zei printre muritori și pe modul în care vor înțelege să-și folosească puterile proaspăt obținute.

Când se pornește tămbălăul avem parte de scenele specifice unor asemenea filme, cu distrugeri la scară mare, cu explozii devastatoare, cu tot tacâmul care acompaniază o peliculă cu supereroi. Nu este Inuyashiki un film de sute de milioane de dolari buget, o dă în caraghioslâcuri când vine vorba de anumite efecte speciale, dar în general filmul arată excelent și am rămas impresionat de el. Spre final se îngrămădesc scenele CGI, dar nu pot spune că restul filmului lenevește.

Ceea ce multor filme americane de gen le lipsește, în Inuyashiki găsim din plin, adică poveste plină de tâlc care atacă victorios mai multe teme ce-ți bagă creierul în contemplație.

Lupta asta dintre Inuyashiki și Shishigami este, de fapt, un război simbolic între iubire și ură, între simplitate și superficialitate, între viață și moarte. Și culmea, nu avem parte de eroul sfânt, căruia să îi închini osanale, dar nici de un răufăcător diabolic, încât abia aștepți să-l vezi sucombând.

Ambele personaje sunt nuanțate, eroul rămâne erou, dar îi mai arunci câte un: Hai măi pămpălăule, mai cu viață, nu mai fi cârpă, ce dracu, ești bărbat sau ce? Iar răufăcătorul rămâne răufăcător, deși uneori aderi la sentimentele lui și îi tragi un: Arde-i, mă, `tu-le muma cu blur.

Filmul este oarecum subtil, sau poate deloc, cu privire la un subiect fierbinte legat de tehnologia smart, culmea, personajele sunt high-tech, dar filmul atrage atenția asupra pericolului iminent cauzat de tot ce-i smart.

Regizorul Shinsuke Sato care mai are în portofoliu cele trei filme live-action Gantz, precum și un film Death note, își arată măiestria în a transmite grandoarea și omnipotența protagoniștilor fără a se concentra pe ei, ci prezentându-ne reacțiile celor din jur la transformările celor doi supraoameni redate doar prin sunete mecanice și jocuri de lumini, o șmecherie eficientă și ieftină, care a păstrat astfel mare parte din buget pentru final.

Din păcate pentru Inuyashiki, pe cât de incitant și impresionant vizual este ultimul act, acesta trage în jos filmul, pentru că se cramponează de aceleași clișee de care suferă filmele americane din această categorie. Se renunță la elementul uman care a scos producția din banalitate și se trece la măcel computerizat cu multe victime, fără a simți vreo emoție.

Dar chiar și așa, Inuyashiki mi se pare o bijuterie de film, eu eram gata să urmăresc o ciudățenie scârboasă, cum fac japonezii de obicei.

Însă Inuyashiki mi-a spulberat toate așteptările prin componenta umană accentuată și de un joc actoricesc excelent din parte celor două capete de afiș, Noritake Kinashi ce-l interpretează pe supereroul bătrân (chestie originală, în ce filme americane ați văzut un boșorog cu un picior în groapă să aibă puteri?) și Takeru Satoh care se contopește cu personajul negativ Shishigami ce i-ar da fiori și lui Thanos prin pofta incomensurabilă a acestuia de a ucide, m-a luat cu brrr când vedeam ușurința cu care mătura străzile.

Dacă nu cădea pe final în patima balivernelor hollywoodiene, cred că i-aș fi dat 9, dar sunt nevoit să-l transform într-un 8.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Nesokrushimyy

M-a lovit cheful de filme cu tancuri și dădui peste rusnacul Nesokrushimyy (Tankers sau Indestructible), …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *