La Gomera

Să vezi și să nu crezi, nu mă așteptam ca La Gomera să îmi placă (atât de mult) pentru că, de regulă, filmele astea care se laudă că au fost băgate-n seamă la Veneția și doar atât, sunt unele simandicoase.

Dar să o iau cu începutul.

La Gomera este scris și regizat de Corneliu Porumboiu, fiind un film vorbit în vreo 4 limbi, română, spaniolă, engleză și fluierească.

Subiectul filmului se învârte în jurul unor saltele doldora cu bani proveniți din „trafic cinstit‟ cu droguri, saltele pe care toată lumea a pus ochii, de la mafia italiană, proprietara de drept a lor, la intermediarii români rupți-n fund de foame, cărora le sclipesc ochii la euroii pe care îi transportă, până la polițaii și procurorii de caz care îi filează pe netrebnici, fiecare are ceva de discutat cu acele saltele.

Însă cine pune mai repede labele pe bani? Sau reușește cineva să le dea de urmă?

În prim-plan îl avem pe Cristi, bă Cristi (Vlad Ivanov), un polițist ce investighează acest caz dar despre care aflăm rapid că joacă la două capete în momentul în care sosește pe o insulă italiană la una bucată gagică pe nume Gilda (Catrinel Marlon) pentru a fi învățat să comunice în limbajul fluierat.

Și restul este poveste pe care vă las să o descoperiți în La Gomera.

Filmul este spus oarecum într-o dezordine cronologică, alternează momente din trecut cu cele din prezent, până la un anumit punct când ele se reunesc într-un singur fir narativ care dă bice mai departe.

La Gomera este prezentat sub formă de capitole, fiecare dintre ele reprezentând o rotiță importantă în mecanismul care face filmul să curgă lin.

Aduce oarecum, dar pe departe, cu un film de Tarantino, tocmai prin acest mod episodic de derulare.

Mă tot învârt în jurul cozii pentru că nu vreau să vărs amănunte importante ce ar putea fi considerate spoilere pentru că La Gomera este un film îmbârligat, cu un scenariu complicat și dantelat, în care twisturile sunt prezente la tot pasul, ceea ce face ca filmul să fie unul imprevizibil și delicios.

Și aceasta este, din punctul meu de vedere, cea mai mare bilă albă a filmului, nu știi ce urmează să se întâmple pentru că acțiunile și deciziile personajelor sunt complet surprinzătoare, dar nu și iraționale, se schimbă brusc de la secvență la secvență și ajungi să nu mai știi cine în ce tabără se află, cine este curat sau cine este pătat.

Senzația asta este creată și de modul ales de regizor de a intersecta evenimente din trecut cu cele de acum, de a nu ne prezenta în mod clasic firul poveștii și îl aplaud pentru asta pentru că m-a făcut să îmi scot de la naftalină talentele de Mafalda tot încercând să anticipez care va fi următorul pas al personajelor și ce urmează să se întâmple.

Uneori ghiceam, alteori nu.

Mi-a plăcut atenția la detalii, chiar mă gândeam că îl prind cu izmenele-n vine pe Porumboiu într-o secvență în care oferea detalii economice și credeam că scoate din burtă niște sume alandala, dar nu, omul s-a informat și a oferit informații corecte și în realitate. Bravos.

Sunt și personaje care iau niște decizii tâmpite (uneori de înțeles, de drag de păsărică toți greșim, alteori de-a dreptul imbecile) pe parcursul filmului, fapt ce m-a scos din sărite și care contrastează grav cu restul scenariului destul de inteligent, dar nah, nu le poți avea pe toate.

Nu știu de ce filmul este băgat la categoria comedie, pentru că nu prea există așa ceva în film, poate un pic de comedie de situație, dar una neagră de tot, în rest, La Gomera mi s-a părut un film serios, cu o poveste interesantă, originală, cu întorsături de situație cu duiumul și niscai acțiune spre final, dar una așa, banală, să fie ceva poc-poc-uri și pac-pac-uri prezente prin film.

Este și subtil pe alocuri, vezi hotelul Opera, mai și educă privitorii cu coloana sonoră bazată în special pe operetă, este și o desfătare pentru ochi, finalul este mirific de privit, nu e niciun spoiler, nu mă refer neapărat la cum se termină, ci la ce se vede pe fundal.

La Gomera are o eleganță în stil și cinematografie, o să vă desfătați privirile cu imagini superbe (o să vă dați seama la ce mă refer destul de repede), iar problema cu sunetul nu există. Bine, nici nu se vorbește prea mult în română, dar, acolo unde este cazul, am înțeles tot.

M-a luat prin surprindere acest film, nici nu știu dacă să-i zic polițist, probabil genul „crime‟ i se potrivește cel mai bine, așa că îi dau un 8.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

How it ends

How it ends este un film din 2018 disponibil în biblioteca Netflix, film ce se …

One comment

  1. Comedie este pt ca are happy end. Altfel, am ras la el mai mult si mai des decat la multe comedii spumoase romanesti. Deci, spre deosebire de altele, isi merita titulatura.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *