Mile 22

Mile 22

Mile 22 este o nouă colaborare între regizorul Peter Berg și actorul Mark Wahlberg (jur că ăștia se iubesc – platonic – mai mult ca orice cuplu hollywoodian) după Lone survivor, Deepwater horizon și Patriots day, filme bune și foarte bune.

Mark Wahlberg este James Silva, liderul unei echipe super secrete, super specializate, super meseriașe, care neutralizează, neoficial, amenințările la adresa guvernului USA (în fiecare astfel de film apare o nouă agenție și o nouă trupă de comando).

După ce vedem cum lichidează pe târâm american o grupare teroristă rusnacă și aflăm în secvențele de deschidere câte ceva despre personajul principal, Mile 22 sare în timp cu vreun an jumătate, cu echipa aflată prin Indonezia în căutarea cesiului, un material necesar pentru fabricarea unor bombe, care s-a evaporat și a picat pe mâinile cui nu trebuie. Cum investigațiile lor nu prea dau roade, apelează la o sursă internă, un copoi care pare a avea ceva informații despre materialul buclucaș, dar care nu dă din casă cu una, cu două, ci vrea în schimbul locației cesiului să fie cărăbănit în USA pentru azil politic, temându-se pentru viața sa, mirosind că este vânat de poliția coruptă din care face parte.

Bașca în ciorbă se mai bagă și niște ruși care veghează cu mare atenție fiecare pas făcut de trupa denumită Overwatch, așteptând la cotitură cu niște represalii nasoale ca răzbunare pentru complotul dat peste cap de James și ai săi.

Mile 22 se transformă din momentul în care Overwatch îl ia în primire pe Noor într-o scenă infinită de acțiune, care durează aproape jumătate de film.

Oare a reușit cuplul Berg-Wahlberg să desăvârșească pokerul, să aibă 4 filme bune din 4?

Din păcate, din punctul meu de vedere, nu, acest Mile 22 este cea mai nereușită colaborare.

Dar să încep mai întâi cu elementele pozitive. Când zic că jumătate din film este o scenă de acțiune neîntreruptă, nu exagerez, pe parcursul celor 22 de mile, cât durează drumul până la avionul care-l va duce pe Noor în siguranță, trupa lui James are de-a face cu hoarde de nemernici care vor să pună labele pe trădătorul indonezian, așa cum îl consideră ei, și nu se dedau de la niciun efort pentru a-și duce la capăt misiunea.

Ruta până la destinație se transformă într-un câmp de război în care avem parte de toate tehnicile de luptă posibile, de la confruntări corp la corp, că de aia îl avem în distribuție pe Iko Uwais (gagiul cu schemele din cele 2 filme The raid), până la pupături de mitraliere, de la dansuri motorizate contorsionate până la cadouri mortale trimise cu drona, nimic nu lipsește din arsenalul acestui film pe partea de acțiune.

Dar cam aici se termină bunătatea sufletului meu pentru că este cazul să cobor filmul din rai și să îl arunc în focurile nesfârșite ale iadului.

Cred că Peter Berg s-a dilit la cap pentru că și-a bătut pur și simplu de joc de aceeași acțiune pe care o lăudam mai sus.

OK, avem acțiune cât cuprinde, dar de ce mama dracului au simțit nevoia să o filmeze atât de haotic?

Jur că simțeam că lipsea fiecare al doilea cadru din fiecare secvență de acțiune, pentru că totul este grăbit, incomplet, rapid, camera intră în sufletul personajelor, nu ești lăsat să te bucuri de o secvență neîntreruptă de acțiune pentru că din două în două secunde intervin nenorocitele de editări rapide.

Să nu mai zic de blestemul camerei tremurânde care parcă a revenit cu forțe proaspete după ce am crezut că am scăpat de ea de ceva timp.

Nu înțeleg deloc de ce îl bagi în distribuție pe Iko Uwais care rupe pe partea de arte marțiale (și se pricepe și la coregrafie) și este o plăcere maximă să îl urmărești în plină acțiune, dar să îl irosești cu niște secvențe frânte, din care nu înțelegi nimic și unde puteai să folosești și o babă sclerozată, că oricum nu ne-am da seama cine pe cine bate din cauza modului dement de filmare. Zici că vor să ascundă lacunele din acțiunea proastă, că acesta este motivul pentru astfel de tehnici de filmare, dar la dracu, îl ai pe Iko Uwais, care este un maestru în astfel de lupte, și tu îl filmezi de parcă ar fi Steven Seagal la 200 de kilograme? Este ca și cum îl aveai la dispoziție pe Stephen Hawking să îl întrebi orice vrei și tu îi irosești timpul întrebându-l despre curul lui Kardashian (nu contează care).

Am perceput filmul ca și când mă uitam la el 2 secunde, apoi închideam ochii 2 secunde, și tot așa  mai departe, simțeam că lipsește câte ceva la fiecare pas, că am pierdut ceva, toată povestea este discontinuă și greu de urmărit.

Unde mai pui că și James are probleme de concentrare și tot timpul ne bombardează cu dialoguri mitraliate la fel de rapide ca acțiunea, deja ești un erou dacă ieși de la film fără dureri de cap.

Senzația mea este că o bună bucată din film a fost tăiată la editare, pentru că povestea face niște salturi uriașe în progresie, fără o logică anume încât este evident că lipsește ceva.

Oare după ce au împreunat secvențele și au vizionat filmul, cei care l-au realizat s-au felicitat între ei zicându-și: „Mamă, ce buni suntem, nu se înțelege nimic, este o harababură totală, ce film mișto am scos!!!”

Sau poate sunt eu cretin și nu am priceput nimic din el, dar nu pot să dau mai mult de un 4 acestei debandade totale care se numește Mile 22.

 

(2 / 5)

 

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The first purge

The first purge

The first purge este al patrulea film din seria The purge, o serie marca Blumhouse, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *