Oculus

Mike Flanagan se făcea cunoscut pe scena mare a horror-ului cu filmul Oculus apărut în 2013 care ne-a adus-o în prim-plan și pe Karen Gillan (Guardians of the galaxy, Infinity war, Endgame).

În esență, Oculus este o împreunare a două povești care au în prim-plan aceleași două personaje principale, un frate și o soră înrudiți unul cu altul, având aceeași moștenire genetică, dar istorisiri care se petrec în două perioade temporale diferite separate de 10 ani.

Kaylie (Karen Gillan) și Tim (Brenton Thwaites –  Gods of Egypt, Pirates of the Caribbean: Dead man tell no tales) au un destin tragic pentru că în copilărie au trecut printr-o traumă dureroasă care s-a lăsat cu profunde sechele pentru ambii. Tim a vizitat un spital de țăcăniți, în timp ce lui Kaylie i s-a pus pata pe-o oglindă, piesă de colecție, antichitate scumpă, pe care dă vina pentru necazurile din pruncia nefericită.

Așa că-și pune în gând să realizeze un experiment prin care să demonstreze că acel ciob de sticlă frumos ornamentat găzduiește un moroi răutăcios care are chef de glume morbide cu amărăștenii în posesia cărora se regăsește oglinda blestemată.

Și îl implică în această tărășenie și pe fra-su abia ieșit de la Țăcănica, abia ce se înzdrăvenise și el cât să fie lăsat liber, că sor-sa îl bagă rapid în gânduri tulburi.

Și Oculus începe să joace cu noi tenis de mare viteză, jonglând cu cele două fire narative foarte des, ba ducându-se în trecut să vedem și noi ce s-a întâmplat în sânul familiei buclucașe, ba plasându-se în prezent să observăm experimentul pus la cale de Kaylie.

Cu fericire-n taste țin să menționez că Oculus este un film care mi s-a părut bun și oarecum original, fiind lipsit în mare parte de violență exagerată, de jumpscares ieftine și de decibeli peste nivelul suportabilității. Regizorul se joacă mult cu mintea noastră pentru că ne bagă rău în ceață, nu știm ce este real, ce este imaginație, există oare spiritul zglobiu care face belele oamenilor sau este doar o plăsmuire a unei minți fragile ca metodă de a face față traumei din copilărie?

Producția semnată de… vă las să ghiciți…. Blumhouse își îndeplinește obiectivul primordial, să realizeze un film de groază eficient cu bani foarte puțini, dovadă că nu ai nevoie de creieri ieșiți prin orbite sau zmeie legate de intestine pentru a cuibări teroare în sufletul spectatorului.

Este nevoie de o poveste coerentă, cu îmbârligături interesante și personaje al căror IQ să nu fie format din două cifre, bașca o atmosferă tensionată, care să dea de lucru fabricii gri din cutia craniană care se ocupă cu producerea celulelor cerebrale.

Și Oculus reușește asta cu doar 4 personaje, ce este drept, jucate de 6 actori, pentru că avem dubluri pentru Kaylie și Tim, iar întreaga acțiune are loc într-o singură casă.

Dar pentru Mike Flanagan, care a născut acest film după un scurt metraj creație proprie, asta a fost suficient pentru a regiza un film parte psihologie profundă, parte teroare tracasantă.

Nu lipsesc, evident, imaginile bântuitoare care, deși deloc scabroase, au calitatea de a produce spaimă-n cinefilii dornici de sperieturi.

Pe unde calcă Oculus cam strâmb este la tranziția asta prezent-trecut-prezent pentru că se chinuie să construiască unele scene tensionate și, când ajunge la apogeu, te zboară în trecut și se duce naibii toată acumularea explozivă de suspans. Rămâi cu degetul pe trăgaci dar ți-a dispărut subit ținta și ai irosit adrenalina strânsă până atunci în deget.

Se poate însă trece cu vederea peste astfel de momente semiratate pentru că în rest Oculus este eficient în împletirea perfectă a celor două povești într-un tot unitar complex care este de aplaudat. Nu degeaba Mike Flanagan a primit în tutelă filme precum Ouija: Origin of evil, Gerald`s game sau Doctor Sleep.

De notat și actoria bună de care cele mai multe filme horror nu beneficiază pentru că Oculus se bazează mai mult pe poveste și dialoguri și, cum are personaje puține, actorii au jucat de le-a ieșit untul pe nas.

Dacă n-ar fi fost acele tranziții care când și când au tăiat din amplitudinea senzației de angoasă psihologică, aș fi mers mai sus cu Oculus, dar pentru acele momente împiedicate mă văd nevoit să sparg oglinda în 8 bucăți, sper că fără ghinion etern.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Friday the 13th

Este vineri, este 13 (noiembrie 2020) așa că hai cu Friday the 13th, să mai …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *