Predator

Predator calcă pe urmele unor SF-uri de succes precum Alien sau The Terminator și pune spectatorul față-n față cu altă amenințare teribilă venită fără acte legale pe planeta noastră.

Filmul regizat de John McTiernan îl are în rol principal pe austriacul Arnold Schwarzenegger ce interpretează un american pe nume Dutch, să fie amestecătura culturală completă.

Dutch este un soldat poster, înalt ca bradul și mare cât gardul de care se sperie și ursul noapte-n pădure.

Apropo de pădure, Dutch și trupa lui de prototipuri macho, bărbați adevărați, dintr-o vreme de mult apusă, care se bărbiereau cu cuțitul și nu-și exfoliau pielea așa cum o fac cei de azi, pentru care parfumul principal era sudoarea frunții și nu Channel No. 5, sunt expediați într-o junglă deasă din America de Sud pentru a salva două figuri importante capturate de forțele de gherilă rebele.

Prin urmare, trupa de soldați este formată din bărbați de bărbați, nu pizdulici din astea:

Cum treaba nu stă tocmai pe roze în jungla dușmănoasă, se pare că Dutch este cel mai potrivit pentru o astfel de misiune de salvare, renumele său atingând statutul de legendă.

Așa că trupa de soldați salvatori se îmbarcă în elicoptere cu cele necesare unui picnic brutal, cu arme care de care mai grele de cărat, semn că se așteaptă confruntări pe cinste printre copacii înalți ai junglei.

Dar misiunea capătă proporții epice în momentul în care scenariul inserează în scenă personajul care dă numele filmului, adică Predatorul.

Privind în retrospectivă, îmi dau seama că nu este mai nimic de capul filmului ca parte intelectuală, premisa este simplă, fără strofocări cerebrale intense pentru spectator, doar niște soldați într-o junglă în care se ascunde ceva sinistru și amenințător pentru fârtații noștri de suferință.

Dar cum de multe ori simplitatea este eficientă, Predator este un film al dracului de satisfăcător, cum rar se mai fac în zilele noastre din motive „pămpălăice” și de audiență.

Se poate spune că stilul și stereotipurile ar fi chiar ofensive azi pentru că avem un indian nativ a cărui treabă este să ia urma prin pădure, iar personajele prezentate sunt dure, brute, necizelate, neanderthaliene, lipsite de simțăminte hashtagiste, dar al căror testosteron inundă ecranul prin toți pixelii.

Dacă ai puța mică și vrei să-ți crească încrederea în tine să inviți o gagică în oraș (cine mai are curajul de asta acum?), atunci Predator este un preludiu perfect pentru că te îngroapă în valuri de adrenalină și simți că într-o confruntare între pumnul tău și peretele de beton, pumnul poate ieși învingător.

Acțiunea din film este brutală și, pe alocuri, grotescă, și se folosește din plin de ratingul R, Predator fiind destinat unei audiențe mature, capabilă să reziste unor descuamări forțate sau unor „desțestări” violente.

Pe lângă elementul „gory” care predomină ca urmare a naturii personajului negativ principal, Predator colcăie de confruntări armate pline de explozii grandioase și risipă de gloanțe cum nu am prea văzut în alte filme. Dar Predator are și lupte corp la corp, mano a mano, parte-n parte, în care se renunță la tehnică și se revine la scatoalcele ancestrale, nesofisticate, cu pumni în moacă și capcane perfide.

Nu îmi vine în minte acum un film mai violent și plin de acțiune zgomotoasă, care lasă multă mizerie sângeroasă în urma ei, cu arme imense, mușchi mari și ego-uri titanice, peste toate tronând o mașină ucigașă de neoprit venită din altă lume.

Inamicul este unul cu adevărat terifiant, soldații neînfricați pierzându-și rând pe rând viața, dar și cumpătul, deși comportamentul lor inițial nu dă senzația că-s ușor de impresionat.

Trebuie să îl onorez pe Stan Winston, un om cu o carieră monumentală în domeniul cinematografiei. Oriunde era un personaj celebru fictiv extraterestru, aproape sigur Stan Winston era omul din spatele efectelor speciale. Este suficient să spun că a câștigat Oscarul pentru efecte speciale pentru Aliens, Terminator 2 și Jurassic Park, și cred că am spus totul cu asta.

Predatorul arată într-un mare fel, chiar dacă forma lui este umanoidă, prezența lui este fioroasă și dezgustătoare și nu degeaba Arnold Schwarzenegger ne încântă auzul cu una din replicile lui celebre (că are vreo 2 în film care au fost folosite până la saturație ulterior).

Când îl vezi pe Arnold aproape făcând pe el de frică-n film, îți dai seama cât de potent și eficient este dușmanul său.

Din punct de vedere tehnic, Predator nu excelează, sunt multe momente lipsite de sens și are o grămadă de erori, unele chiar uriașe, dar cum ar spune poetic americanul, „fuck it”, filmul este magnific pe partea de acțiune, singura care, pentru mine, contează într-un asemenea context.

N-am să înțeleg cum Shane Black, care are un rol în acest film, a reușit să recreeze aceeași premisă cu The Predator din 2018, dar n-a ieșit deloc cine știe ce. Și în Predator sunt câteva glumițe, dar în cel din 2018 s-a exagerat. Plus că, hai să fim serioși, pentru un film cu asemenea premisă ai nevoie de actori care să emane masculinitate prin toți porii așa cum au făcut-o Arnold Schwarzenegger, Carl Weathers, Bill Duke sau Jesse Ventura. Și nici nu a stricat faptul că Predator a fost filmat în locații reale, în mijlocul junglei, chiar dacă asta a însemnat multe probleme pentru actori (șerpi, lipitori, frig pătrunzător), acest fapt dând un sentiment de realism filmului.

Iată o nouă dovadă a ceea ce înseamnă dedicație pentru meserie, acum se pun toți într-un studio în fața unui ecran verde și gata, s-a rezolvat treaba.

N-o fi Predator cel mai inteligent film, însă premisa a fost unică la acea vreme și excelează din plin acolo unde trebuie, și am pregătit 9 țeste drept trofee pentru el, fiind definiția perfectă a filmului macho.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Predator 2

La 3 ani după primul Predator și fără Arnold Schwarzenegger, iaca explodează pe marele ecran …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *