Singin` in the rain

Top AFI 100

Locul 005 – Singin` in the rain

Filmul este din 1952 și are acțiunea plasată în tumultuoasa perioadă a Hollywood-ului dintre apusul filmelor mute și ascensiunea celor vorbite de care toți făceau mișto ca fiind un trend trecător.

Don Lockwood (Gene Kelly) și Lina Lamont (Jean Hagen) formau cuplul Brangelina al acelor vremuri, un cuplu celebru pe ecrane ce avea lumea la picioare, chiloții zburau ca parașutele la apariția lui Don, iar diamantele zburau și ele în toate direcțiile acoperind soarele când Lina pășea în fața fanilor. Ce să mai, era isterie generală când era lansat câte-un film cu cei doi ca protagoniști.

Doar că o amenințare sumbră paște cuplul cel mai iubit al Americii, apar filmele vorbitoare și dacă Don tot o arde bine pe voce, venind din vodevil, cu Lina treaba este groasă, are niște corzi vocale melodioase de excepție, cam ca niște cuie ruginite târâte pe o tablă spartă în timp ce pe fundal orăcăie nișe cimpanzei loviți în coco-nuts.

Ce este de făcut? Pentru că alte studiouri au furat startul și deja lansează filme de succes cu sunet, iar Monumental Pictures stă pe tușă, cu falimentul dând târcoale pentru că lumea nu-i mai vrea muți.

Prin film se mai preumblă Debbie Reynolds într-un rol primordial pentru Singin` in the rain, jucând-o pe Kathy Selden, dar și Rita Moreno, într-un rol secundar, dar am ținut să o pomenesc pentru că ea a apărut și în West Side story, alt musical de Top AFI 100 (și apare și în remake-ul lui Steven Spielberg).

Nu prea le bunghesc eu pe musicaluri, mă înțeleg cu ele ca țiganul și onestitatea (huo, rasistule) sau, să fiu un pic mai elegant, ca românul naționalist și ungurul ardelean. Așadar, scuzați-mi mărturisirile nu atât de elogioase la adresa acestei producții.

Cum nu vreau să mânii lumea chiar din prima, încep cu laudele, că am și din astea.

Singin` in the rain este amuzant, căzând în butoiul cu dume copilărești, inocente, drăguțe de parcă îți vine să ciufulești un pisoiaș pufos. Însă duce acest aspect în derizoriu, spre extreme, pentru că la un moment dat se transformă în multă prosteală și gaguri care se repetă exasperant, astfel încât pisicul scoate ghearele și te zgârie.

Un alt aspect pe care-l includ la părți pozitive este coregrafia impecabilă a numerelor muzicale, expertul și tartorul în același timp este Gene Kelly, cel care a și co-regizat filmul și i-a chinuit pe actori de i-au năpădit toate nădușelile drăcești, în special se spune despre Debbie Reynolds că ar fi preferat să fie sclavă pe plantația de bumbac din Gone with the wind decât să mai joace într-un asemenea film.

Dansurile și melodiile, pe lângă cea care dă titlul filmului, mi-a plăcut și Good morning, sunt fermecătoare și au reușit să mă încânte prin jovialitatea lor. Unele dintre ele par trase dintr-una, dar se văd momentele în care intervin tăieturile în editare, ar fi fost culmea să o ardă 4-5 minute de dans neîntrerupt perfect.

Dar, că vine și darul (de parastas), sunt prea multe, înțeleg că este musical, dar nici atâta dănțuială și cântăceală pe pixel pătrat nenicule, mai ales că numerele sunt lungi, interminabile.

M-ați prins cu mâna pe trabuc, laudele sunt, de fapt, niște critici ascunse.

În schimb, ce mi-a captat interesul, și aici nu o ard cu dublu înțeles, este subiectul filmului, chiar mi s-a părut fascinantă această trecere de la filme mute la cele vorbite, cu harababura aferentă, că nimeni nu știa ce tehnică era necesară în perioada în care subit deveneau importante vocile, când plasarea microfoanelor dădea bătăi de cap, ce să mai zic de sincronizarea audio, ea este un mister pentru mulți cineaști contemporani, darămite pentru cei care abia învățau cum stă treaba cu belu`, belu`, decibelu`. A fost amuzant și interesant să văd cum actori de filme mute erau obligați să se alinieze la cerințele progresului tehnic, să renunțe la circul mâinilor și să-și bage glasul la înaintare.

Chiar mi-aș dori un astfel de film, dar unul serios, pe acest subiect.

Hai că mă pornisem cu năduf pe Singin` in the rain, dar trebuie să mai laud și tot ce ține de imagine, coloristica este îmbietoare, costumele extravagante, personajele arată strălucitor, decorurile sunt fastuoase, și totul arată excelent în afară de scenele, deja știți ce urmează să scriu, în care actorii sunt filmați în spatele unui covor rulant.

Bre nene, și Gene Kelly ăsta a fost dat dracului, o ardea în cascadorii de cred că Jackie Chan a urmărit în copilărie filmul cu carnețelul după el să își ia notițe.

Pe alocuri este și destul de subtil, parcă ne face virtual cu ochiul, spunându-ne prin acțiuni că decorurile, oricât de faine sunt, se rezumă la a fi falsuri, că totul este o prefăcătorie menită să ne aducă niscai zâmbete în vremuri grele.

Are filmul și o poveste de dragoste, dar nu m-a pasionat cine știe ce pentru că este relația șablon, fără nimic spectaculos, știam cine cu cine și când, așa că nu m-a surprins deloc.

Și aici intervine cea mai mare problemă a filmului pentru mine, miezul care nu este deloc apetisant, nu prea m-au interesat relațiile avute de personajul lui Gene Kelly cu fătucile din Singin` in the rain pentru că totul era prea evident, prea servit cu linguriță și bavețică.

Așa că mă îndepărtez în pași de step să trag cortina peste acest film căruia îi articulez un 6, nefiind deloc pe gustul meu și ce discul meu de vinil caută pe acest loc din moment ce nici Academia nu l-a băgat mai deloc în seamă, dându-i doar 2 nominalizări amărâte pentru premii secundare și nici alea câștigate?

3 out of 5 stars (3 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Tucker and Dale vs evil

Tucker and Dale vs evil este un film horror lansat în anul 2010, unul făcut …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *