Spiderman: Homecoming

Spiderman Homecoming

Spiderman: Homecoming sau cum să faci acelaşi film pentru a treia oară în 15 ani fără ca lumea să se plictisească.

De data asta eroul cu pânzele la purtător a trecut momentan în curtea celor de la Marvel (parţial), aşa cum am aflat încă din Civil War.

Ce este drept, povestea nu este cea cu care am fost obişnuiţi în precedentele filme, nu este chiar prezentarea originii lui Spiderman, cum a fost muşcat de un păianjen, cum a murit unchiul Ben şi toate bălăriile alea pe care le ştim cu ochii închişi.

Ar fi fost culmea să o ia de la capăt. Filmul presupune că deja cunoaştem toate amănuntele din spatele transformării lui Peter Parker în Spiderman şi porneşte acţiunea imediat după evenimentele din Civil War cu un Peter care se cam plictiseşte la liceu, fiind cu atenţia distribuită pe mai multe obiective: aşteaptă febril un apel care nu mai vine de la Tony Stark pentru a fi rechemat la vreo acţiune de tip Avengers, este cu ochii pe cartierul său pentru a-l proteja de răufăcători de duzină, din cei care fură biciclete lăsate nesupravegheate şi poşete de la bătrâne şi nu în ultimul rând, visează la Liz, o frumoasă colegă care i-a căzut cu tronc dar este prea timid să facă vreo mişcare.

Viaţa îi este dată peste cap când descoperă un traficant de arme periculoase înzestrate cu tehnologie extraterestră obţinută ilegal, deja ştiţi la cine mă refer, la Vulture (Michael Keaton, face ce face şi se lipeşte de un rol cu tentă aviară, ba Batman, ba Birdman, acum Vulture).

Încearcă el să-l alerteze pe Tony Stark, dar răufăcătorul nu se ridică la nivelul de periculozitate care să necesite intervenţia echipei Avengers aşa că Peter îşi ia în cârcă sarcina de a-l opri pe Vulture.

Nu ştiu ce să zic, sunt cam pe dos cu părerea despre film, nu prea m-a impresionat, este mai mult o comedie adolescentină decât un film cu supereroi, este o peliculă care aduce mai mult a film din anii 1980, seamănă mult cu aşa-zisele filme “coming of age” în care urmărim un personaj care este nevoit să facă faţă diverselor frecuşuri din liceu şi care se transformă dintr-un băiat nevrotic într-un bărbat stăpân pe sine.

Cam aşa am perceput acest Spiderman, de fapt, consider că filmul se putea numi Spiderboy pentru că personajul principal, adică Peter Parker, este încă în acea perioadă a inocenţei, este naiv, cu un suflet pur, neîntinat de fel şi fel de ispite care de care mai păcătoase, care încă nu a cunoscut viaţa în adevăratul sens al cuvântului, atât cu tragediile tulburătoare (bine, a fost martor la moartea unchiului, dar încă nu a cunoscut răutatea adevărată), cât şi cu bucuriile emoţionante care îţi sculptează caracterul.

Povestea este una intimă, restrânsă, răufăcătorul este unul bine şlefuit, are personalitate, este mult mai bine conturat decât alţi antagonişti şi nu are gânduri catastrofice de cotropire globală, ceea ce îl face oarecum mai uman, are şi el probleme lui cotidiene, este măcinat pe alocuri de conştiinţa sa, uneori îl înţelegi de ce face ceea ce face, rezonezi cu el şi astfel de răufăcători sunt cei mai interesanţi pentru că te poţi vedea în locul lor făcând acelaşi lucru şi asta îţi cam dă fiori pe şira spinării.

Spiderman: Homecoming nu prea excelează la capitolul acţiune, din păcate, în trailer sunt redate secvenţe din toate scenele de acţiune principale (bine, nici nu sunt multe, doar două, aşa cum le-am interpretat eu), nu avem parte de un spectacol epic, de ceva brutal pentru că Peter vrea să-şi protejeze cartierul dar, în acelaşi timp, nici nu are capacitatea de a face cu adevărat rău celor care o merită, arătându-şi din nou spiritul pur şi inima mare care zac în el.

Pe alocuri este cam haos, nu prea înţelegi cu exactitate ce se întâmplă dar nici nu ai impresia că pierzi prea multe.

Nici nu se concentrează filmul prea mult pe acţiune, cea mai mare parte a timpului o petrecem cu Peter, nu cu Spiderman,  lucru care pe mine nu prea m-a încântat din cale afară, dar nah, eu vreau ceva diferit de la astfel de filme şi apoi tot eu mă vait că nu îmi place acel ceva diferit.

Însă ce nu lipseşte la acest film este umorul marca Marvel, dar adaptat la nivel adolescentin, nu prea mi s-au părut amuzante replicile pentru că nu erau originale, nimic nou, aceleaşi rivalităţi, aceleaşi porecle, aceleaşi ifose şi aere tipice unor liceeni plini de hormoni.

Dintre toţi actorii, cel mai bine mi s-a părut că a jucat Michael Keaton în rolul lui Vulture, un personaj complex cu motivaţii pe care le înţelegi, chiar dacă-l împing spre lucruri necurate şi ilegale, dar care are şi o latură umană, are probleme de familie, familie pe care vrea să o întreţină dar este călcat în picioare de cei mari, fiind forţat să le răspundă cu acţiuni ilicite.

Tom Holland este un Spiderman destul de bun, devin din ce în ce mai tineri actorii care-l interpretează pe supererou, chiar pare un adolescent tăntălău şi tocilar dar cu inima curată şi care vrea să ajute cât poate de mult la menţinerea păcii chiar în lume, nu numai în cartierul său.

Dacă aveaţi temeri că filmul ar fi un fel de Iron Man 4, staţi fără griji, Tony Stark chiar nu este atât de prezent pe cât aş fi crezut, filmul se concentrează exclusiv pe Peter Parker.

În concluzie, Spiderman: Homecoming nu m-a dat deloc pe spate, este doar un film OK şi cam atât, deşi nu este chiar un “origin story”, se aseamănă cu Spiderman 1 şi The amazing Spiderman 1 în care avem parte de acelaşi Spiderman abia înzestrat cu puteri care nu prea ştie ce să facă, mai mult de 7 nu mă simt confortabil să îi dau.

Ah, să nu uit, al doilea end credit scene este absolut genial, cei care au mai rămas în sală au/am râs cu gura până la urechi, cel mai bun moment al filmului.

 

3.5 Stars (3.5 / 5)

 

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

War for the planet of the apes

War for the planet of the apes

War for the planet of the apes încheie noua trilogie a domniei primatelor, după excelentele …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *