The best years of our lives

Top AFI 100

Locul 037 – The best years of our lives

Nici nu se gătase bine Al Doilea Răzbel Mondial că americanii au și dat năvală să toarne alb-negru The best years of our lives (titlu trist și adevărat), film din 1946 ce are ca subiect de bază efectele războiului asupra veteranilor soldați, dar și asupra societății americane.

Dăm mâna cu trei veterani din trei ramuri diferite ale domeniului soldățesc, anume Fred (Dana Andrews), aviator cu mare drag de bombe, Al (Fredrich March), sergent în armata înstelată, cel mai bătrân din trio-ul războinic, și Homer (Harold Russell), marinar tinerel ce și-a pierdut ambele mâini (actorul ce-l interpretează și el și-a pierdut ambele mâini), iar distribuirea lui în acest rol a fost unul care a făcut valuri la momentul respectiv).

Întorși acasă, în micuțul orășel Boone City, vor fi nevoiți să se reintegreze într-o societate schimbată și destul de străină lor, care-i stimează pentru sacrificiile făcute în numele țării, dar care nu prea are nevoie de ei odată întorși la vatră.

Și astfel începe o poveste de aproape trei ore în care suntem martorii zbaterilor celor trei pentru a-și regăsi locul în orașul natal dar, mai ales, în sânul familiei proprii, fiecare dintre cei trei având probleme diferite și modalități diverse pentru a combate sindromul de stres posttraumatic.

Deși la suprafață totul pare în regulă, zâmbetele și buna dispoziție fiind prezente, odată evaporată euforia reîntoarcerii acasă, ies din subconștient sechelele profunde pe care războiul a avut grijă să le împlânte adânc în mintea soldaților.

Problemele sunt diverse, de la belele în dragoste la dificultăți în angajare, de la societatea meschină care se uită chiorâș la două cârlige pe post de mâini până la încercările futile de a uita ororile conflagrației.

Filmul are timp suficient să ne treacă prin toate stările posibile, de la bucuria reîntoarcerii la tristețea înstrăinării și de la calmul din sânul familiei la furia incontrolabilă din mijlocul societății.

Chiar dacă The best years of our lives are intenții lăudabile, pe mine nu m-a convins că ar fi meritat toate acoladele și premiile Oscar primite (că a plecat cu un sac de statuete), poveștile prezentate nu sunt atât de dramatice încât să trezească suspine îndurerate, sunt, pur și simplu, bucăți din viața unor familii obișnuite în care nu se întâmplă nimic ieșit din comun. Dacă nu s-ar fi știut care este originea problemelor (efectele războiului), probabil pelicula nici nu ar fi fost băgată în seamă. Cu sau fără sechele, greutățile prin care trec personajele sunt unele obișnuite, nu era nevoie de război să aibă parte de ele.

Dar filmul, cu toate astea, este unul bun, mi-a făcut pielea de găină chiar din primele minute, deși nu cunoșteam personajele (nu încă), și spre sfârșit m-a lăsat mut, la o scenă fără cuvinte care îți arată absurditatea războiului.

The best years of our lives transmite mai multe non-verbal, prin anumite acțiuni ale personajelor filmate cu măiestrie de William Wyler (care a mai luat 2 Oscaruri pentru Mrs. Miniver și Ben Hur, filmul care deschide Top AFI 100, pfiu, ce film fain e!).

Aici merită lăudat regizorul pentru că știe la perfecție, la nanosecundă, cât să insiste cu camera pe cadre pentru a le maximiza efectul fără să exagereze și sunt impresionante câteva scene lipsite de dialog, care contribuie cu prisosință la augmentarea sentimentului de angoasă post-război pe care personajele îl transmit.

Sunt secunde ce par o veșnicie care îți vor spulbera sufletul în tine pentru că îți dai seama de nimicnicia umanității, dar și secvențe care-ți vor reda încrederea că mai există o speranță pentru noi, ca specie, să nu murim în cinism și superficialitate.

The best years of our lives este un film care îți arată ororile războiului fără să îți arate o singură scenă de război, dar prin personajele creionate care sunt vătămate fie la exterior, fie la interior, filmul reușește să transmită, fără echivoc, așa cum cânta Edwin Starr, că războiul nu este bun absolut de nimic.

Și dacă l-ai colora și ai schimba telefoanele fixe cu unele mobile, ai zice că este un film contemporan, pentru că mesajul este relevant azi la fel de mult cum era cu trei sferturi de secol în urmă, nimic nu s-a schimbat, doar modalitățile de a ucide oamenii în război au devenit mai eficiente, în rest problemele sunt identice.

Interpretărilor celor trei actori sunt meritorii, aici nu am ce comenta cu privire la Oscarurile primite de Fredrich March și Harold Russell, personajele lor trec prin cele mai multe probleme, nu că personajul lui Dana Andrews ar duce-o pe roze, însă evoluția celor doi este una mai amplă, care a necesitat zbateri intrinseci mai puternice, deși și Fred are demonii lui care ies la suprafață din catacombele întmai ales pe timp de noapte.

Pe mine cel mai mult mă afectează la vizionarea acestor filme vechi, alb-negru, faptul că îmi dau seama cât de fragilă și scurtă este viața noastră, mă uit la filme în care toată lumea este trecută la cele veșnice și, sincer, mi se face uneori inima micuță de tot la acest gând mortuar.

Hai că nu vreau să vă întristez și închei aceste gânduri cu un 8.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Aftermath

Să nu credeți după titlu că Aftermath ar fi vreun disaster movie pentru că v-ați …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *