The father

Cu 6 nominalizări la Oscar, filmul The father cu însuși Anthony Hopkins în rol principal mi-a atras atenția. Cum nu era vreun film care avea vreo agendă socială de propovăduit și n-am cum să-l refuz pe Anthony Hopkins (The silence of the lambs, Solace), chiar dacă regizorul și-a spart sâmburele din cireașă cu acest film, i-am dat târcoale până am apăsat butonul play.

Adaptat după o piesă a lui Florian Zeller (regizorul), filmul îl prezintă pe Anthony Hopkins în rolul lui Anthony (hm, oare chiar și numele personajului în coroborare cu numele actorului să fie vreun indiciu?), un domn venerabil în etate care întâmpină dificultăți în a se mai îngriji singur. Acest fapt o îngrijorează pe fiica acestuia, Anne (Olivia Colman – The favourite, Murder on the Orient Express) care încearcă să-l convingă să accepte o asistentă medicală care să fie cu el când Anne este plecată.

Dar Anthony este mai catâr ca un catâr și insistă că încă este capabil să-și poarte singur de grijă și reușește prin puseuri de comportament inadecvat pentru un gentleman să alunge toate pretendentele care se încumetă să-i dea un pahar de apă.

Tot mai nervos pe această situație ingrată, Anthony suspectează un complet împotriva lui pentru că asistă la scene ciudate care îl bulversează și-l bagă la idei.

Filmului i-au trebuit fix 15 minute să mă prindă în capcana scenariului în momentul în care se petrece ceva care m-a făcut să ridiculizez personajul jucat de Anthony Hopkins și să cânt ca un derbedeu mic: „Nilu`, Nilu, uite Senilu`‟. Și fără să exagerez, după alte 2 minute mi-am înghițit rima tâmpită în momentul în care The father m-a făcut pe mine să mă simt senil și să-mi pun întrebări cu privire la propria-mi luciditate.

The father poate fi catalogat ca o dramă plină de mister care abordează subiectul demenței, dar mie mi s-a părut a fi chiar un „mindfuck‟. Sau a fost doar un „mind fuckup‟?

Se simte că este preluat după o piesă de teatru (acolo Alfred Molina a jucat rol principal) pentru că toată acțiunea are loc în interioare cu un număr redus de personaje. De aceea singurul element pe care s-a bazat filmul a fost dialogul, unul fascinant pentru că replicile și acțiunile personajelor, precum și modul în care sunt prezentate, sunt de așa natură încât te mențin conectat la ceea ce se petrece, deși nu se petrec foarte multe.

Este un studiu de caz, unul extrem de amar, pe tema demenței, dar încă nu știi dacă Anthony suferă sau nu de ea, toate indiciile duc spre ambele deznodăminte. The father este un film foarte trist, chiar cutremurător aș putea spune, practic ne arată ce se întâmplă în mintea unui om care este părăsit de capacitatea cognitivă și ceea ce nouă ni se pare absolut normal, pentru el devine o corvoadă groaznică și o realitate stranie pe care nu o mai înțelege. Însă și contrariul poate fi justificat, poate Anthony nu își imaginează lucruri, mai ales că și tu, ca spectator, asiști la niște bizarerii care te pun pe gânduri și nu știi pe cine să mai crezi.

Rar am văzut un film atât de perfid care te pune la lucru, ești nevoit să asamblezi imaginile și replicile, să le descâlcești și să le pui în ordine, să distingi fantezia de realitate, o muncă dificilă, dar recompensatorie pentru că The father se asigură că nu-l vei uita în curând.

The father are menirea de a dezorienta prin prezentarea deschiolată  a evenimentelor, cu replici generatoare de deja vu, cu subtile schimbări de peisaj care se joacă sadic cu mintea ta, nu știi dacă totul este aievea sau mintea îți joacă feste. Punerea în scenă a filmului este de-a dreptul tulburătoare, iar muzica de operă creează, la rândul ei, o atmosferă bântuitoare.

Motorul care propulsează filmul este performanța actoricească sublimă (și este un cuvânt mic) a lui Anthony Hopkins (The two popes, Thor: Ragnarok). Să-i fie date de pe acum toate Oscarurile, dacă îl ia orice altcineva va fi o crimă la adresa acestei nobile meserii artistice.

Interpretarea lui sarcastică și jovială, acidă și politicoasă, emoționantă și confuză, te face țăndări, apoi te unește înapoi la cel de dinainte, ca apoi să te spulbere din nou, aruncându-te într-un carusel de emoții contrastante, de la consternare la tristețe, de la nedumerire la stupefacție, cu monologuri sfâșietoare, iar finalul este devastator, dacă gâtul ar fi o autostradă cu 12 benzi, atunci ar fi un carambol în toată regula, pentru că toate nodurile ar intra în coliziune unele cu altele.

În mod clar subiectul nu este apetisant pentru multă lume și poate genera plictis pe alocuri, o recunosc, uneori sunt repetate câteva chestii care pe loc mi-au cauzat riduri pe la colțurile gurii, dar abia la final, când întregul ansamblu capătă sens mi-am dat seama că nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Aș fi vrut să spun mai multe despre modul în care filmul se desfășoară, cum joacă bambilici cu mintea ta, cum te bagă voit în ceață, dar nu uit că aș intra în spoilere.

Uneori este nevoie și de un asemenea film, care să te pună pe gânduri la propriu, iar The father este o producție excelentă dar pe care nu aș mai dori s-o revăd, fiind prea tristă și demoralizantă, dar mă determină să-i cumpăr 9 ceasuri.

4.5 out of 5 stars (4,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The many saints of Newark

Înainte de a mă arunca în fața lui The many saints of Newark, am o …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *