The Goldfinch

The Goldfinch

La The goldfinch o să iasă la suprafață insensibilul din mine așa că îmi cer scuze în avans pentru cei care se vor simți, într-un fel sau altul, jigniți de modul în care voi trata acest film care are un subiect tragic.

The goldfinch are la bază romanul câștigător de Pulitzer cu același titlu semnat de Donna Tartt și urmărește evenimentele sumbre generate în viața unui băiețel de vreo 13 ani, Theo Decker, în urma unui atentat cu bombă într-un muzeu.

Este chiar premisa filmului, așa că dau cărțile pe față, în acest atentat moare mama lui, el scapă și dintre dărâmături șutește o pictură foarte importantă, păsărica lui Fabritius, acel The Goldfinch.

Filmul, spus în retrospectivă, că pornește aproape cu finalul, urmărește de-a lungul anilor efectul de fluture al acelui atentat care distruge viața și, mai ales, sufletul inocent al tinerelului Theo, a cărui lume este dată peste cap și traumele pe care le suferă devin tot mai profunde pe măsură ce trec anii iar metodele de alinare, ei bine, devin și ele din ce în ce mai dăunătoare pentru sănătatea lui.

Prin urmare, The Goldfinch este o dramă pură, din aia grea, menită să-ți umple inima de bolovani grei care să-ți apese apoi o eternitate pe suflet.

Ar fi trebui să mă sensibilizeze până-n călcâie, să plâng în găleată alături de Theo doar că filmul nu a reușit asta, nu cu mine.

De ce?

Pentru că începe prost, spunându-mi practic finalul și nu prea mai aveam cum să empatizez cu piciul rămas orfan care, în urma unei conjuncturi nefericite, ajunge să se amestece cu un ucrainean (Finn Wolfhard) care-l învață numai tâmpenii și cumințelul Theo alunecă pe-o pantă a naibii pe periculoasă, într-o lume ce-l face complet indezirabil pentru empatia mea.

Am înțeles mesajul din spatele filmului, dramele profunde suferite de cei care trec prin așa ceva, de fragilitatea de care dau dovadă, de efectele devastatoare care-și întind aripile pe tot restul vieții, nu am trecut cu vederea peste acest studiu psihologic cu privire la această temă, peste simbolistica profundă emanată de acea pictură care aici nu reprezintă doar o pictură, ci un far îndepărtat de speranță care-l împinge pe Theo să mai trăiască înc-o zi și înc-o zi, dar, că vine inevitabilul dar, The Goldfinch este un film slab, slab de tot.

În primul rând este extrem de lung, are 2 ore jumătate care au părut o eternitate în care tot ce face personajul principal este să se jelească. Mă plictisisem teribil, am ieșit la o șuetă cu fetele de la cinema, m-am întors, ăsta mic încă se jelea, m-am dus să mănânc o ceafă de porc la grătar, m-am întors, ăsta încă se jelea, doar că mai crescuse un pic, dădui o fugă pe stadion să văd un meci, m-am întors, Theo încă bocea, doar că schimbase băutura cu drogurile.

În al doilea rând, filmul creează impresia că este derulat la jumătate din viteza normală pentru că personajele vorbesc atât de lent și lungesc cuvintele atât de mult încât simțeam cum îmi cresc firele de păr în barbă între două cuvinte rostite de actori.

M-am prins și de semnificația lentorii rostirii dialogului, nu înseamnă că mi-a și plăcut.

Apoi apar personaje din neant, care scuipă 2-3 replici, și apoi nu mai auzi de ele tot filmul, coincidențele sunt la tot pasul, de parcă SUA este doar un sătuc în care toată lumea se știe cu toată lumea, bașca sunt și niște erori din alea de sincronizare și continuitate de îmi venea să mănânc ciulini la cină pentru a scăpa de durerea cauzată de film.

Ce să mai zic de The Goldfinch? Nici nu îmi oferă prea mult material de comentarii, practic îl urmărim pe jelitorul principal cum crește și alunecă pe spirala infinită a durerii provocate de moartea unei persoane dragi.

Până la urmă, Theo este încă un copil, dacă toți ar jeli ca el moartea unui părinte, s-ar goli cârciumile de băutură și ar seca traficanții de droguri de marfă, bocești câțiva ani, dar gata, treci mai departe, nu ești singurul în situația asta, viața nu stă pe loc.

Prea încearcă să facă din pui de țânțar un ditamai armăsarul acest film de parcă moartea unui părinte ar fi un eveniment unic pe care doar Theo l-a experimentat și de asta a fost devastat.

Păcat de actorii cunoscuți care s-au pripășit prin distribuție precum Nicole Kidman, Sarah Paulson sau Jeffrey Wright. Măcar l-am mai revăzut pe Luke Wilson, de curând pripășit pe aici cu Idiocracy.

Ce să mai, atât mai zic, când am simțit că s-a gătat The Goldfinch, am zbughit-o din cinema mai repede decât sania supersonică a americanilor pentru că simțeam că explodez de nervi dacă mai eram supus unei secunde suplimentare de chin la dâra asta de rahat derulată cu încetinitorul.

3 și atât

1.5 out of 5 stars (1,5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Sullivan`s travels

Top AFI 100 Locul 061 – Sullivan`s travels La Sullivan`s travels m-am aruncat cu capul …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *