The greatest showman

The greatest showman

Am intrat la The greatest showman știind că este vorba de un musical (gen al cărui fan nu sunt, după cum bine se știe după Blah blah blah Land).

Filmul urmărește povestea de viață a lui Phyneas Taylor Barnum, din copilărie până la faimă, decădere și iar faimă.

Cine este PT Barnum? Este o sărăcie de om care s-a ridicat, la propriu, din mocirlă și a devenit  celebru cu faimosul său spectacol de curiozități, aducând un prim plan „ciudățenii” de oameni, cei considerați aberații diabolice și aruncați de societate în hăul discriminării.

După un scurt montaj cu câteva momente din copilăria sa mizeră în cursul căreia pune ochii pe o fătucă aristocrată, sărim la un PT matur care căsătorit cu iubirea vieții lui, în ciuda opoziției părinților acesteia, își duce o viață banală, fără vreun viitori strălucit.

Sictirit de acest trai la limita supraviețuirii și lovit de o concediere colectivă bruscă, PT Barnum este inspirat de fiicele sale și îl lovește o idee de milioane căreia îi dă viață cu un împrumutat bancar obținut la sanchi, cu acte false.

Astfel, cu acești bani, pune pe roate ciudatul spectacol cu fel și fel de oameni care de care mai diferiți și mai unici în propriul lor fel.

The greatest showman atinge câteva subiecte sensibile la acea vreme (dar încă valabile și în zilele noastre), printre care și rasismul și dezbinarea claselor sociale, PT Barnum reușind să le distreze pe amândouă, clasa  săracă era uimită de spectacolul ciudaților (deși unii dintre ei nu aveau nimic, dar era catalogați drept ciudați din cauza mentalității înguste a oamenilor), iar clasa de top (snobii) era captivată de show-ul susținut de Jenny Lind, o faimoasă cântăreață cu voce de aur.

Împărțit între aceste două spectacole și cam ahtiat după bani și faimă, PT Barnum devine mai mare ca propriul său ego și pierde din vedere ce este cu adevărat important în viață, familia și dragostea oferită de ea.

Ridiculizat de lume, batjocorit de criticii de artă, chiar amenințat de cei fără de minte pentru că promovează, în creierul lor mic, tot ce e mai urât în lume, PT Barnum nu se lasă și își urmează visul cu încăpățânarea unui câine căruia îi arunci o bucată de pâine și nu mai scapi de el.

Tot ce face spectacolul său este să pună pe picior de egalitate oamenii, indiferent de culoarea pielii (albă sau neagră), statură și dimensiune (pitici cât un braț sau uriaşi până în tavan) sau înfăţişare (tatuat din vârful capului până în gaura fundului sau persoane extra păroase, femei sau bărbaţi). Toată lumea ar trebui să fie egală dar până şi PT Barnum uită asta la un moment dat, pe la mijlocul filmului, când mai presus de toţi (chiar şi de familia lui) o pune pe un piedestal pe Jenny Lind.

Deși este bazat pe o poveste reală, The greatest showman aduce multe înflorituri atrăgătoare ochiului și bagă sub preș mult jeg din viața personajului principal.

Dar nu sunt aici să comentez pe marginea istoriei, ci a filmului.

Povestea în sine nu este cine știe, este cam alandala, face salturi bruște în timp, nu este închegată cum trebuie, nu afli mai nimic cu adevărat important și interesant despre personajele secundare care dau viață spectacolului, doar așa, fugitiv, cum se numesc și ce abilități neortodoxe și neacceptate de lume dețin (dacă pot fi numite așa, deși unele dintre ele sunt defecte genetice nedorite de nimeni).

Dar la dracu, am fost absolut fermecat de film, povestea ca poveste, nimic special, dar coloana sonoră mi-a mers direct la inimă, niște melodii de senzație care m-au menținut în permanență cu un zâmbet pe buze, cu căldură în suflet și cu dorința nestăvilită de a bate din picioare tot timpul.

Nu sunt melodiile foarte originale, am avut  senzația că sună izbitor de mult cu melodii cunoscute (Celine Dion sau Michael Jackson), dar asta nu a știrbit din plăcerea de a asculta muzica.

Numerele muzicale sunt de senzaţie, îţi insuflă o stare de bine şi te fac să uiţi de toate problemele vieţii reale chiar dacă pentru puţină vreme. Este prima oară când abia aşteptam să treacă scenele de dialog şi să se ajungă la muzica pe care o anticipam cu nerăbdare.

Înainte de a mă apuca să scriu recenzia, vax, de parcă aş fi critic, gândurile mele despre acest film, am desc… cumpărat coloana sonoră a filmului, atât de mult mi-a plăcut.

Chiar dacă piesele sunt foarte asemănătoare ca ritm, sunt pline de energie şi îţi transmit o energie pozitivă de simţi că eşti capabil să te iei în piept cu orice încercare nasoală pe care viaţa ţi-o aruncă în cale.

Culmea, cei care s-au ocupat de coloana sonoră sunt aceiași responsabili pentru La La Land pentru care au luat Oscarul deși nicio piesă nu mi s-a părut memorabilă.

Şi acum, când scriu aceste rânduri, încă mai zâmbesc cu melodiile răsunându-mi în minte şi pentru asta îi dau un 8, ceea ce nu credeam că voi face vreodată la un musical, dar asta doar pentru muzică, pentru că povestea scârțâie destul de rău, încă o dovadă că Auto Tune face minuni.

 

(4 / 5)

Trailer:

Never enough:

The greatest showman:

This is me:

Link IMDB 

Link RottenTomatoes

 

About admin

Check Also

The Meg

The Meg

The Meh, pardon, The Meg, m-am încurcat că erau literele una lângă alta, este un …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *