The Lord of the rings: The fellowship of the ring

Top AFI 100

Loc 050 – The Lord of the rings: The fellowship of the ring

După ce în recentul Tolkien am prins câteva frânturi din evenimentele care i-au inspirat scrierile, iată că Top AFI 100 m-a adus în fața ecranizării operei de căpătâi a lui J.R.R. Tolkien, anume The lord of the rings.

Peter Jackson s-a luat la trântă cu capodopera lui Tolkien și printr-o muncă monumentală a ieșit la lumină The fellowship of the ring, primul din trilogie. Vor urma și celelalte două să intre sub lupa mea.

Am avut ambiția de a urmări versiunea Extended ce se oprește după 3 ore și 48 de minute.

Ca bază de plecare, o spun de la început, prima oară când am urmărit trilogia mi s-a părut destul de plictisitoare pe alocuri prin lungimea filmelor. Nu slabă, ci uneori plictisitoare. Poate a fost și vina tinereții, poate și a versiunilor de 2 parale urmărite atunci, așa că am fost foarte curios dacă după circa 15 ani concepția mi s-a schimbat.

Dar gata cu vrăjeala de complezență, să intru în miezul poveștii, pentru că The fellowship of the ring nu pierde prea mult timp și năvălește peste privitor cu o lungă bucată de narațiune introductivă care ne povestește, ca la școală, cum stă treaba cu universul mirific în care urmează să fim imersați de către film.

Povestea este mult prea extinsă pentru a începe acum să dau multe detalii că m-aș întinde foarte mult dar pe scurt, în Middle Earth coexistă (care în pace, care în război) câteva regate / tărâmuri (elfi, gnomi, oameni, hobbiți), iar în depărtare sălășluiește amenințător Mordor, casa lui Sauron, cel mai nenorocit motherfucker din câți există în acel univers.

Scânteia care pornește filmul este un inel, dar nu este unul oarecare, chiar dacă diverse specii au primit în dar inelele puterii, există unul special, extrem de puternic, capabil să domnească asupra tuturor. Și acest inel este sursa vitalității lui Sauron, învins într-o mare bătălie cu mulți ani în urmă, care nu are trup, dar sufletul încă respiră atât timp cât inelul dăinuie.

Bucata asta de metal ajunge în posesia lui Frodo (Elijah Wood) un hobbit tinerel și cam prostuț care, îndrumat de Gandalf (sculă de vrăjitor), se înhamă la cea mai periculoasă misiune existentă, distrugerea inelului tocmai în inima Muntelui Doom. Dar el nu pleacă singur în această aventură, are alături Frăția Inelului formată din câțiva hobbiți, trei la număr, un gnom, un elf, doi oameni și Gandalf cel Sur, vrăjitorul bun.

În cele aproape 4 ore de film cei nouă trec printr-o pleiadă de aventuri fantastice în diverse locații fantasmagorice și extrem de diferite, care mai periculoase și întunecate, care mai luminoase și pline de speranță.

Cât de prost am fost în tinerețe de am putut spune despre The lord of the rings că este pe alocuri plictisitor pentru că acum nici nu am simțit când s-a gătat filmul, atât de captivat și fermecat am fost de povestea de basm ce mi se dezvăluia pas cu pas, chiar dacă în prima oră reușește performanța de a mă bate la cap de trei ori cu aceeași secvență de flashback.

Deși au trecut aproape 20 de ani de la film, vizual vorbind, The fellowship of the ring se ține al naibii de bine. În afară de câteva secvențe în care se văd destul de clar că personajele au în spate un green screen, nu prea am ce să-i reproșez filmului ce arată mirobolant.

Regizorul a reușit să recreeze o minunăție de univers, vast ca întindere și foarte divers ca locații, de la păduri verzi luxuriante până la mine întunecate și amenințătoare, de la pajiști odihnitoare până la munți friguroși și plini de pericole.

Și asta nu este tot, creaturile scoase la lumină sunt extravagante atât prin designul fioros și cutremurător (rezultat al îmbinării perfecte între CGI și efecte practice) cu care ne terorizează lighioanele ce se află de partea răului, dar și prin prezența efemeră și luminoasă, ce parcă emană bucurie și speranță la fiecare pas, a personajelor ce slujesc binele.

Bașca avem parte de-o miriadă de elemente fantastice sub forma unor diverse obiecte magice și mistice ce ar merita să fie subiectul unor seriale, atât de interesantă pare povestea lor.

Ceea ce am considerat inițial plicticos acum s-a transformat într-o detaliere minuțioasă a unei lumi fabuloase, a unui izvor nesecat de mitologie pentru că atunci când nu asistam la lupte crâncene duse cu hoardele armate ale lui Sauron (ochiul imens pezevenghi căruia îi place să se uite peste tot), filmul zăbovea cu permanenta clădire a unei lumi mitice.

Dacă tot am pomenit de lupte, nu sunt ele prea prezente sau, mă rog, sunt împrăștiate echidistant pe parcursul duratei titanice, dar sunt nemaipomenit de tensionate și pline de amenințări care de care mai periculoase pentru eroii care sunt nevoiți să se dueleze cu diverse specii grotești de monștri, care mai mici și mai rapizi de picior, care mai mari ce iau forma unor coloși ce pulverizează totul în cale. Deși colcăie de conflagrații ce se lasă cu drumuri forestiere și poteci montane pavate cu zeci de cadavre, filmul nu împinge violența în zona exagerării și a grotescului. Fiind și PG13, nu avem parte de mult sânge sau alte asemenea ghidușii generatoare de oroare, dar este suficient de brutal încât să nu am ce comenta la acest aspect.

Dialogurile sunt aproape poetice, scenariul tinde mult spre liric, cuvintele sunt dulci, replicile armonioase, parcă era o poezie antică mieroasă transpusă într-un film. Nu mai zic de evidentele alegorii, metafore și satire cu privire la puterea care corupe până și cel mai pur suflet, la lupta inutilă și sângeroasă pentru premiul cel mare visat de cei superficiali și ahtiați după o validare ce nu înseamnă nimic, anume aceeași putere. Scenariul care, din câte am înțeles, rămâne destul de fidel operei lui Tolkien (nu am citit cărțile) este plin de comedie, de dramă, de povețe, de emoții, de râsete, de absolut orice ți-ai dori de la un film.

The fellowship of the ring mi se pare combinația perfectă între un film ușurel, plin de acțiune și aventură cu priză la public și un film greu, cu scenariu serios, cu teme profunde, pe placul criticilor înțepați, rezultând o epopee grandioasă ce te ține lipit de ecran indiferent ce versiune urmăriți. Se aseamănă, păstrând proporțiile, desigur, cu locul 100 din top AFI, Ben-Hur.

Nu mă puneți să comentez despre actorie, că nu prea ar mai fi multe lucruri de spus, deja devin redundant să-i laud pe Elijah Wood (Frodo), Ian McKellen (Gandalf), Orlando Bloom (Legolas), Viggo Mortensen (Aragorn) sau Sean Bean (Boromir) (of, Sean Bean, ce roluri îți alegi), printre mulți alții.

Coloana sonoră semnată de Howard Shore este și ea apoteotică, acompaniază perfect filmul cu o muzică amenințătoare din aceea de-ți bagă inima-n prelungiri și întregește epicitatea filmului.

The fellowship of the ring este și va rămâne o piatră de căpătâi nescufundabilă a cinematografiei ce nu are ce căuta pe locul 50, ci măcar în top 10, dacă nu și mai sus. Realizarea filmului a necesitat un efort colosal, tehnici noi de filmare și efecte speciale în premieră, pe lângă creaturile diferite, avem parte și de un joc subtil cu perspectiva vizuală atât de bine implementat încât nu reușești să-ți dai seama cum au reușit să facă palpabilă și reală diferența de mărime dintre personaje. Este suficient să spun că 30 de minute din varianta Extended reprezintă, de fapt, genericul de final, cât un episod dintr-un serial, atât durează prezentarea tuturor celor ce au lucrat la acest film.

Și eforturile sunt recompensate din plin. Nu știu ce defecte să-i găsesc. Bine, dacă ar fi să iei fiecare cadru la puricat aparent vei găsi ba un avion pe cer, ba o mașină pe fundal, ba niște nesincronizări audio evidente (pe astea le-am observat cu ochiul liber), dar astfel de erori există în orice film și în tumultul vizionării cele mai multe nici nu sar în ochi, așa că nu are sens să mă leg de ele.

Ah, era să uit de Gollum, aici nu apare deloc în prim-plan, doar așa, subtil, prin umbre și cotloane, dar încă de la început rostește replica rămasă în istorie.

Dacă și celelalte două filme se vor menține la acest nivel, atunci cu siguranță The lord of the rings va ajunge, în topul meu, cea mai bună trilogie de filme pentru că The fellowship of the ring  reușește rara combinație de a satisface atât pofta de distracție pentru suflet, cât și foamea intelectuală pentru creier, fiind, din punctul meu de vedere, unul din filme definitorii ale cinematografiei pure.

Pur și simplu filmul m-a redus la starea de copil care tremură de bucurie când își primește jucăria preferată, nu neapărat că se joacă, dar că a primit-o.

Hai că am basculat cam multe cuvinte, dar filmul merită toate acoladele pe care le-a primit și evident că nu pot ciunti nimic din nota finală de 10.

5 out of 5 stars (5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Recenzie: The lord of the rings: The two towers

Recenzie: The lord of the rings: The return of the king

Facebook Comments

About admin

Check Also

The new mutants

După ani și ani, vorba melodiei, a fost lansat The new mutants, un film cu …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *