The lord of the rings: The return of the king

Stau în fața tastaturii cu The return of the king pe papirusul virtual și nu știu cum să-mi încep părerea pentru că un amalgam de idei mă năpădește, dar trebuie să pun stavilă și să purced la drum cu ceva coerent.

Ultima parte a trilogiei The lord of the rings aduce lunga călătorie a personajelor către un final apoteotic. Dar până la genericul de final multe se vor întâmpla în The return of the king.

Cei doi hobbiți atât de dragi nouă, Sam și Frodo, se apropie tot mai mult de negura întunecată pe care Muntele Doom o împrăștie asupra a tot ceea ce este viu, misiunea lor de a distruge inelul blestemat ce amenință chiar extincția întregului univers Middle Earth rămâne supa primordială a filmului, nervul central al poveștii epice la care am asistat.

Dar asta este doar o parte din aventura la care asistăm în acest film, pentru că toate celelalte fire narative și restul personajelor converg spre un singur obiectiv, apărarea capitalei Gondor-ului, Minas Tirith, pentru că Sauron a terminat de construit armata demonică plină de scârboșenii oripilante ce ar întoarce stomacul pe dos până și celui mai viteaz dintre noi și o îndreaptă, fără remușcări, spre locația superbă apărată de prea puțini oameni, cu  unicul scop de a o distruge din temelii și a nimici orice mai aburește o oglindă.

Atmosfera este una depresivă și sinistră, speranțele sunt pe ducă, forțele întunericului transmit o senzație de invincibilitate iar victoria pare imposibilă pentru bravii apărători ai dreptății dar, cu toate astea, nimeni nu dă un pas înapoi când vine vorba de a înfrunta o petrecanie sigură, pentru că este de preferat o moarte eroică pe câmpul de luptă decât o viață rușinoasă plină de lașitate infinită.

Dacă The fellowship of the ring a reprezentat oarecum partea mai jovială a trilogiei, cu introducerile de rigoare și hârjoneala verbală pentru că pericolul era încă departe, iar The two towers ne-a adus un element gânditor, contemplativ, hrană pentru creier, ei bine, The return of the king reprezintă apogeul inegalabil, desfătarea vizuală absolută, acțiunea fulminantă ridicată pe culmi atât de înalte încât nu văd cum cineva ar putea egala monumentalitatea spectacolului la care am asistat.

Parcă Peter Jackson ar fi știu că undeva, cândva, cineva se va văita că The two towers a tras chiulul la acțiune, nefiind atât de prezentă, și a recuperat cu vârf și îndesat în acest film. Am scris la partea secundă a trilogiei că bătălia de la Helm’s Deep este considerată una dintre cele mai intense bătălii văzute vreodată pe marele ecran și am fost de acord.

Asta până când am văzut războiul în toată regula de la Minas Tirith despre care voi scrie în continuare cu multe grade de comparație inventate și eronate lingvistic, dar nu pot exprima altfel superbitatea vizuală la care am fost martor.

Este de departe cea mai grandioasă scenă de război de tip fantasy reprodusă pe marele ecran. Cu siguranță anvergura incomensurabilă a luptelor imaginate de Tolkien și adaptate de Peter Jackson vă va da pe spate, iar bătălia efectivă ce durează aproximativ o oră vă va epuiza psihic prin amplitudine, dar și prin diversitate pentru că este formată din mai multe bucăți de sine stătătoare, fiecare cu particularitățile ei în ceea ce privește participanții la masacru, totul reunindu-se într-un întreg perfect ce face ca toate celelalte bătălii fantasy să pară o joacă de copii (da, aici includ Infinity war și Endgame, poftim că am scris o blasfemie pentru mulți).

Efectele speciale sunt uluitoare pentru că deși numărul participanților la această deflagrație extraordinară este unul colosal ce tinde spre infinit, nu îți poți da seama unde se termină realitatea și unde încep efectele speciale chiar și atunci când în scenă apar ființe titanice inventate.

Nu vreau să acaparez acest articol doar cu impresiile mele despre războiul de la Minas Tirith, așa că trec mai departe, dar cu promisiunea că nu veți vedea ceva mai impresionant de atât.

Și dacă tot sunt la capitolul vizual, ei bine, nu pot trece cu vederea evoluția lui Gollum / Smeagol care devine un personaj tridimensional, cu emoții conflictuale, cu durere multă-n suflet și venin interminabil în inimă, o interpretare măiastră a tânărului Andy Serkis care a redefinit modul de concepere pentru astfel de personaje virtuale.

Și în partea a treia continuă îmbogățirea mitologiei cu noi vietăți fantasmagorice, unele noi, altele servite cu lingurița în precedentele filme, așa că nu există momente de plictiseală în film, nici măcar când se mai trag sufletele în momentele scurte de acalmie dintre bătălii.

Povestea este fără cusur, dialogurile se mențin pe aceeași direcție a dulcelui grai arhaic cu multe expresii dispărute azi, dar care se transformă în sunet melodios cântat de voci de îngeri pentru urechile ce vor fi desfătate pe îndelete.

Personajele sunt într-o permanentă evoluție și chiar dacă multitudinea de perechi de picioare prezente pe ecran poate genera confuzie, fiți pe pace, regizorul jonglează excelent cu caracterele principale care capătă și mai mult contur pe măsură ce sunt călite în lupte terifiante cu forțele malefice ale lui Sauron.

Ca de obicei, Frodo (Elijah Wood) are cel mai mult de suferit atât fizic, cât, mai ales, psihic, pentru că inelul ce-i atârnă amenințător la gât, devine tot mai greu intrinsec și îl seacă pe Frodo de voință, otrăvindu-i gândurile și îndepărtându-l de umanitate, simultan cu atragerea interesului meschin și mefistofelic a diverse scursuri satanice cu ochii sclipitori și inima tânjind după puterea infectă ce o dă acest inel fatidic.

Avem parte și de alte personaje ce-și făuresc propriul destin și Peter Jackson ne arată cum se clădește un personaj feminin puternic, cu o evoluție naturală și atât de satisfăcătoare, fără să duhnească a obligativitate contractuală.

Peter Jackson își arată, dacă mai era cazul, genialitatea într-ale regizatului prin tensiunea incredibilă pe care o naște prin modul de editare, jur că ajungeam aproape să explodez de furie din cauza nemerniciei anumitor personaje și când simțeam că nu mai rezist, Peter Jackson îmi aduce și momentul culminant, finalitatea atât de îmbătătoare spiritual încât îmi dădeau lacrimile de fericire.

Apropo de lacrimi, în primele două părți nu m-am strâmbat prea mult la pachetul de șervețele, dar aici, în The return of the king, am bocit de parcă eram la un concurs cu toate babele experte și eram decis să ies învingător.

Regizorul iese iarăși în evidență și reușește să smulgă lacrimi chiar și unui făt nenăscut care încă nu știe ce înseamnă plânsetul. Și asta nu doar pentru că avem parte de momente dramatice, ci așa pur și simplu, cel puțin eu săpam canale irigabile prin obraji și ca urmare a scenelor sublime atât de înălțătoare spiritual și desfătătoare vizual încât nu mă puteam abține, chit că-s ditamai animalul.

Coloana sonoră își reintră în drepturi după ce m-a cam dezamăgit în The two towers, dar aici aduce un impuls suplimentar unor secvențe și așa încărcate de tensiune, dar duce intensitatea la cote absurde încât ai nevoie de-o targă și un echipaj SMURD lângă tine să fii sigur că inima nu-ți bubuie de la atâta agitație și tumult.

Cât despre durată, chiar nu văd ce elemente ar fi putut fi date la o parte în versiunea cinematografică fără a se pierde din grandoare pentru că urmărind ediția Extended de 4 ore jumătate (de fapt „doar 4‟ ore efective de film) nici nu am simțit când a trecut timpul, după vreo jumătate de oră când se pornește lupta cea mare (așa credeam), am zis să văd cât mai am de urmărit și, de fapt, trecuseră exact 2 ore. Am uitat de tot și de toate cu acest film, atât de mult m-a acaparat The return of the king, încât nici nu mai eram cu spiritul pe acest pământ, ci eram transpus totalmente în Middle Earth.

The return of the king este cu adevărat perla coroanei acestei trilogii și un etalon greu de egalat de oricare alt film, acum, la cald, îmi este greu de imaginat cum poate fi depășit un astfel de proiect mai mult decât ambițios.

Poate că efectele speciale pot fi mai bune pe viitor, dar ca desfășurare a acțiunii de nivel olimpian, ca epopee fastuoasă și ca evoluție desăvârșită a personajelor, nu văd cum trilogia The lord of the rings poate fi depășită.

Parcă nici nu-mi mai vine să urmăresc un alt film după ce am văzut The return of the king pe care-l consider acum cel mai bun film din toate timpurile în ceea ce privește filmele de această magnitudine. Și oricum, cu siguranță printre cele mai bune filme create vreodată. Cât despre trilogie în ansamblu, să mă hulească fanii altor trilogii, nu am ce face și nici nu mă supăr, dar pentru mine este cea mai bună, poate Star Wars să-i țină piept, dar pentru gustul meu, The lord of the rings nu are rival.

Ah, că era să uit și de punctele negative ale acestui film. Ce, credeați că am uitat?

De fapt, doar o bilă neagră am pentru The return of the king, că după 4 ore de spectacol inegalabil, filmul s-a terminat. Am stat să ascult melodia de final, Into the west, interpretată de Annie Lennox și îmi curgeau lacrimile atât ca urmare a capodoperei titanice la care am asistat, cât și supărat că s-a terminat.

Nu mai este cazul să scriu nota. Nu pot să dau mai mult de 10 că aș fi dat, acum parcă pălesc în importanță celelalte note de 10 pe care le-am dat de-a lungul timpului.

5 out of 5 stars (5 / 5) 5 out of 5 stars (5 / 5) 5 out of 5 stars (5 / 5) 5 out of 5 stars (5 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Recenzie:  The lord of the rings: The fellowship of the ring

Recenzie: The lord of the rings: The two towers

Facebook Comments

About admin

Check Also

Birds of prey

Birds of prey (și să-l ia dracu de titlu, că este kilometric și un coșmar …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *