The Meh, pardon, The Meg, m-am încurcat că erau literele una lângă alta, este un Jaws contemporan, cu un rechin rău de tot, venit din preistorie, chitit să halească niscai cărniţă delicioasă de om perpelit la soare.
Filmul chinezesc, ăăă, american, dar făcut cu caşcaval chinezesc, ne aruncă pe fundul mării unde dăm mâna cu nimeni altul decât perla tagmei actoriceşti, Jason Statham, în rolul lui Jonas, mare scufundător dar care, din cauza unei tragedii de acum câţiva ani, dă la fund doar sticle de bere.
Este scos din letargie pentru că în Groapa Marianelor, care aparent nu este deloc groapă, ci doar cerul unei alte lumi subacvatice, nişte băgători în seamă răscolesc casa unor creaturi crezute de mult dispărute, aţi ghicit, nişte rechini mari cât un vaporaş, creaturi care nu sunt foarte mulţumite că omul le-a călcat pragul neinvitat şi le-a deranjat de la a urmări reality-show-ul Shark week.
După ce Jason rezolvă o primă problemă, culmea, chiar pe fosta lui nevastă, nu-i aşa că lumea-i mică în adâncuri?, rechinii pe steroizi pleacă în deplasare şi încep să se răfuiască în ocean cu intruşii nenorociţi care i-au deranjat.
Ceea ce anticipezi că se va întâmpla, culmea, chiar se întâmplă, trupa lui Jason se pune pe treabă pentru a urmări rechinul ucigaş şi a căuta metode de a-l pune cu botul pe labe, pardon, aripioare, că nah, aşa este omul obişnuit, când dă de ceva nou, primul lucru la îndemână este să distrugă.
Nu ai cum să intri la un film intitulat The Meg care-l are în rol principal pe împărţitorul de pumni Jason Statham şi să ai mari aşteptări în ceea ce priveşte scenariul.
Povestea este de o banalitate sforăitoare, copiază la greu alte filme cu rechini, singurul avantaj al acestei producţii fiind bugetul imens care a dat posibilitatea hiperbolizării personajului negativ care este dus la nişte dimensiuni colosale.
Începe o aventură multinaţională că prin film colcăie actori de toate naţiile, că trebuie să gâdile la buzunar şi audienţa din China să scuipe banii din portofel, dar o aventură care nu impresionează mai deloc.
Tot ce se întâmplă pe ecran din punct de vedere al acţiunii deja am văzut în filme mai bune, mai cu substanţă, mai cizelate, mai bine închegate ca scenariu, doar că în The Meg se pare că regizorul a mers pe ideea că dacă este mai mare, este mai bun, adică rechinul.
Filmul nu arată deloc rău, mai ales secvenţele subacvatice sunt superbe, descriu un biosistem minunat care îţi clăteşte ochiul, cu fel şi fel de creaturi marine mirifice care-ţi taie răsuflarea.
Iar monstrul arată cu adevărat înfiorător, este imens, ameninţător, brutal, aproape ai impresia că este răzbunător şi are un dinte împotriva unor anumite persoane.
Din acest punct de vedere The Meg nu dezamăgeşte, ai vrut film cu un rechin uriaş, asta vei primi.
Dar, că acum încep darurile, filmul scârţâie din toate încheieturile la celelalte capitole.
Cu cât văd mai multe filme, cu atât îmi dau seama că a fi scenarist nu se rezumă la a fi capabil de a scrie bine, ci de a cunoaşte persoanele potrivite pentru că nu îmi dau seama cum cineva în toate minţile a dat verde unui astfel de scenariu debil.
Pe bune, un astfel de dialog retard scriam noi prin compunerile din clasele primare şi nimeni nu ne lăuda că scriam scenarii de film, au actorii nişte replici de-a dreptul cretine, gen suni pe cineva pe fix şi primul lucru pe care îl întrebi: Eşti acasă? sau trezeşti pe cineva din somn şi îl întrebi: Dormeai? sau ajungi acasă şi eşti întrebat: Ai venit?.
Până şi lemnele ar râde de acest dialog care are nu limbaj de lemn, ci de…, că nici nu mai ştiu ce insultă mai mare să scriu, ah gata, limbaj de tricoaie (cunoscătorii ştiu la ce mă refer).
Sunt în The Meg niște tâmpenii sinistre lipsite de orice dram de seriozitate și de consistență logică de îmi dădeau neuronii pumni intrinseci, nu intrați cu creierul la film.
Scoate Jason nişte replici din el de am ieşit cu ochii vineţi la câte palme peste faţă mi-am dat la fiecare replică debilă scuipată printre dinţi de către personajul principal.
Cât despre logica evenimentelor, deja exagerez cu pretenţiile dorind logică, se plimbă ditamai monstrălăul în mijlocul unui ocean de oameni şi nimeni nu îl vede decât când este prea târziu, deşi este mare cât o grămadă de camioane sudate la un loc şi chinezii vorbesc între ei în engleză.
Mai zic că filmul, având rating scăzut în ceea ce priveşte audienţa, să poată intra oricine la el, s-a abţinut de la a arăta cu adevărat carnagiul pe care îl poate provoca o astfel de creatură, nu se foloseşte la maxim de potenţialul violent pentru a nu speria copiii.
În fine, important este că filmul livrează ceea ce promite, scandal între oameni şi un rechin gigant, dar parcă prea m-a zgâriat pe creier povestea extrem de simplistă, dialogul fără sens şi chiar lipsa dezmembrărilor sângeroase, dacă stau bine să mă gândesc, abia dacă văzui câteva picături de sânge în tot filmul.
Recunosc că The Meg este distractiv într-o oarecare măsură, dar dacă ar fi să aleg, parcă tot bătrânul Bruce din Jaws rămâne tăticul lor, capabil să te bage în sperieţi fără măcar să fie prezent, pe când aici, cu toată imensitatea lui, rechinul nu reuşeşte să transmită cu adevărat o senzaţie de groază autentică, dar nici nu este vina lui, ci a scenariului, aşa că mă proptesc cu nota undeva la mijloc, un 5, aşa, de trecere.
(2,5 / 5)
Trailer: