The sound of music

Top AFI 100

Locul 040 – The sound of music

Fac ce fac și mai dau peste un musical în Top AFI 100, după neimpresionantul West Side Story mă poticnesc acum de The sound of music, film cu Julie Andrews (Despicable me 3, Aquaman) și Christopher Plummer (All the money in the world, Knives out) din anul 1965.

Julie Andrews, ce cu un an înainte fusese Mary Poppins (alt musical legendar), este aici Maria, o aspirantă la călugărie, dar care este la fel de potrivită în această vocație ca politicienii la o conferință despre onestitate.

Suntem la finele anilor 1930, în Austria, și Maria este expediată, pentru a se disciplina și a-și stabili prioritățile, la familia Von Trapp, condusă cu o mână de fier de căpitanul Georg care se crede pe navă când vine vorba de creșterea puradeilor, 7 la număr. Pentru un căpitan de vas care era mai mereu plecat, se pare că omul avea timp destul de drăgălășenii cu nevasta acum decedată, în 11 ani creând o echipă de handbal.

Ăștia mici sunt niște draci împielițați și nicio guvernantă nu face prea mulți purici în ditamai conacul austriac, așa că inocenta și habarnista într-ale dădăcitului Maria nu pare avea șanse mari de izbândă cu progeniturile venite parcă din iad.

Povestea curge într-o direcție clasică, nu se lasă loc de prea mult imprevizibil, așa că nu mai insist asupra acestui aspect oricum arhicunoscut de întreaga lume. Chiar dacă nu ați văzut filmul, intriga sună mult prea cunoscut și nu este greu să vă faceți o idee asupra desfășurării acțiunii.

Nu sunt deloc fan musical și mi-au crăpat două vene și o aortă când am văzut că filmul se duce spre trei ore, am zis că am descărcat împrumutat altă producție, vreun The lord of the rings, că nu mă vedeam în stare să casc gura trei ore la lălăială.

Dar cum scriu această recenzie înseamnă că am trecut cu bine de supliciu.

Ce naiba să scriu despre The sound of music, producție multioscarizată? Pornește, cum altfel, cu un cântec în vârf de munte, de nu m-a lăsat nici să îmi fac curaj că m-a și luat tare cu versuri gingașe și ritmuri copilăroase.

Nu degeaba este un musical, se cântă neicuță de le sar capacele personajelor, noroc că nu îi arată pe budă că și acolo probabil o rupeau pe-o melodie despre hârtie igienică.

Dar, spre deosebire de West Side Story, aici povestea este coerentă, curge fluent, o mare parte din film este o dramedie romantică, ușurică, bună numai de înduioșat inimile și exasperat urechile, cu melodii care fracturau des scenariul, dar la treis ore asta nu aduce haos în poveste.

Personajele sunt cu lipici, Albă ca Zăpada și cei 7 pitici, pardon, Maria și copii Von Trapp ți se vor lipi de suflet, iar rigidul căpitan Georg care își cheamă copiii ca pe niște câini te va oripila la început, dar după nenumărate sonate despre iarbă și amor se înmoaie și el.

Ce nu mi-a plăcut la The sound of music, în afară de aspectul evident al cântărilor, a fost lipsa de dramatism cu care anumite probleme erau rezolvate, mă așteptam la ceva mai tragic, mai generator de suspine, dar parcă totul se finalizează prea ușor, prea ca la țară.

Ce mi-a plăcut a fost însă un fir narativ secundar, să nu uităm că suntem la finele anilor 1930 în Austria, și filmul atinge și subiectul tenebros al nazismului și parcă m-a lovit cu o bâtă de baseball în față pentru că versurile pieselor, jucăușe și inocente până atunci, au căpătat alte conotații, mult mai întunecate, și poate interpretez prea mult, dar și anume secvențe devin metaforice și se referă, subtil și subliminal, la pericolul propagării nazismului care amenință libertatea oamenilor.

Deși nu avem parte de scene cumplite, gen Holocaust, simple gesturi, deloc violente, sunt suficiente pentru a insufla oroare în inimile spectatorilor.

Pe mine ultima oră m-a afectat mai mult, pentru că se renunță la bombonele și inimioare și se trece la lucruri serioase. Până atunci nu rămăsesem cine știe ce impresionat de dulcegăriile și siropoșeniile tradiționale, specifice unui asemenea film.

Din punct de vedere tehnic, în afară de câteva momente clasice în care se „conduce“ mașina stând pe loc, cu decorul în spate mișcându-se, The sound of music arată excelent, mai ales când vine vorba de natură, de peisaje montane ce transmit prospețime și răcoare.

Deși colcăie de melodii, singura pe gustul meu ce poate fi considerată remarcabilă este My favourite things.

Celelalte piese deja mi-au ieșit din minte mai ales că melodiile astea nenorocite aveau darul de a fi repetate cu obstinență pentru a lungi durata filmului.

Ca exemplu, el îi cântă ei: Și am să te duc în fâneață, Să te înroșesc la poponeață. Apoi ea îi cânta lui: Și ai să mă duci în fâneață, Să mă înroșești la poponeață. Eh, nu chiar versurile astea, dar ați prins ideea.

Actoria nu pot să zic că este ceva nemaivăzut, mai ales că mai mult se cântă și se dansează decât se interpretează actoricește.

Credeam că o să îmi displacă profund filmul, știind că, în afară de un musical de 90 de minute, urăsc și mai mult un musical de 180 de minute. Dar The sound of music, deși pare că am cam dat în el, a crescut în ochii mei pe final, cu ultima oră, cu multe mesaje destul de evidente, de la iubirea care nu știe ce este ăla materialism până la libertatea de neprețuit, astfel încât acest amestec de simplitate și sumbru, de inocență și intoleranță, de drăgălășenie și dramă, de melodie și militărie, de amor și amenințare, primește un 8.

4 out of 5 stars (4 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Casablanca

Top AFI 100 Locul 003 – Casablanca Am intrat pe ultima turnantă cu Top AFI …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *