Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Thor, în regia lui Kenneth Branagh (Murder on the Orient Express), ne-a delectat în cinema-uri în anul 2011 și reprezintă o extindere a MCU pentru că deschide noi lumi dincolo de cea a Terrei.
Așa cum aflat din endcredit scene-ul din Iron Man 2, agentul Coulson (Clark Gregg – Live by night) este trimis în New Mexico să păzească un ciocan de neclintit.
Pe urmele misteriosului fenomen care a dus la apariția acelui obiect enigmatic în mijlocul deșertului se află o echipă de cercetători în frunte cu Erik Selvig (Stellan Skarsgård – Borg McEnroe) și Jane Foster (Natalie Portman – V for vendetta).
Să vezi drăcia cosmosului, le pică-n poală, a se citi izbi de mașină cu putere, taman Thor (Chris Hemsworth – Extraction), o minunată creatură blondă care este exilată pe Terra după ce a făcut ceva prostii pe tărâmul Asgard, iar tac-su, Odin (Anthony Hopkins – The silence of the lambs), nu mai poate înghiți fandoselile și ieșirile copilărești ale acestuia, mai ales că este pretendent la tron, spre ciuda frățiorului Loki (Tom Hiddleston – Kong: Skull Island).
Pripășit pe Pământ, un tărâm ciudat pentru el, și lipsit de puteri, Thor trebuie să se descopere pe sine însuși pentru a deveni din nou vrednic să ia ciocanu-n mână (și nu este un eufemism obscen). Dar șederea nu va fi una liniștită, atât pământenii ce-l consideră, pe bună dreptate, un extraterestru, cât și fârtații lui din ceruri, îl caută cu disperare.
Disney și-a asumat un risc destul de mare cu acest film pentru că introduce în MCU partea cosmică neexplorată până acum. Deși aș putea spune că este mai mult vorba despre un element de magie decât de cosmic. După 3 filme bazate pe concepte terestre, iată că acum avem parte de regate îndepărtate, Asgard, Jotunheim, zei ai tunetului, lorzi ai îmbârligăciunii, etc., legende preluate din mitologia nordică mai puțin cunoscută publicului larg consumator de filme ușurele.
Dacă dezbrăcăm filmul de hainele fandosite cumpărate cu un buget sănătos, Thor este un film „coming of age” în care urmărim eforturile unui personaj rătăcit în sinea lui, care încearcă să-și afle scopul suprem al existenței sale și care trebuie să se maturizeze, să nu mai fie un răzgâiat cu fitilul scurt care mai întâi dă cu ciocanul și abia apoi pune întrebări. Este o evoluție asemănătoare cu cea a lui Tony Stark din Iron Man, de un alt nivel, dar strâns legate între ele.
Regia semnată de Kenneth Branagh, o alegere stranie pentru un asemenea film, el fiind cunoscut mai mult pentru producțiile sale shakespeariene, este una care îmbină elemente narative diverse cu destul de mare succes.
Predomină umorul copilăresc generat de naivitatea lui Thor picat, la propriu, pe Pământ și care nu prea știe cum merg treburile pe planeta noastră și pare un țânc care descoperă pentru prima oară efectul magic al revistelor Playboy asupra trupului său.
Însă dincolo de aspectul comic al filmului, Thor ne așază la un festin fastuos de pilde despre fraternitate, onoare, camaraderie, sacrificiu, altruism, chiar familie, astfel încât mai mereu momentele amuzante se întrepătrund cu secvențe în care tonul devine serios și îți ștergi zâmbetul tâmp de pe față și devii atent la lecțiile predate de către scenariu.
Un punct mare pozitiv este emoția, desfășurarea acțiunii produce destule momente nu chiar sfâșietoare, dar suficient de dramatice încât să te ia un pic cu suspin pe la inimioară.
Povestea este complexă, nu am dezvăluit mare lucru din ea, cert este că avem o perindare neobosită între diverse tărâmuri populate de multiple creaturi, unele pașnice, altele puse pe ceartă, astfel încât Thor este un film încărcat de conținut și nu te plictisești deloc.
N-are atât de multă acțiune pe cât îmi aminteam și nici nu este extrem de spectaculoasă, o bună parte din ea are loc în semiîntuneric, dar nici nu-s foarte dezamăgit, Thor își flexează mușchii de zeu în câteva momente care asigură curgerea constantă a adrenalinei. Nici măcar nu avem antagoniști în acest film, cel puțin nu unii cărora să le acorzi multă atenție, Thor se concentrează mai mult pe introducerea unor noi lumi pentru a familiariza spectatorul cu un orizont lărgit, asta fiind doar o mică bucățica din ceea ce va urma în MCU.
Efectele speciale sunt când excelente, mai ales când vine vorba de caftelile terestre în care Thor este pus la treabă, când destul de șubrede, tocmai de asta mult scandal se desfășoară cu luminile stinse, în regatul Jotunheim unde pare că s-a născut Night King din Game of thrones. Și sunt câteva momente în care creierul nu este păcălit de ecranul verde care sare imediat în ochi.
Ca aspect vizual, Thor este spectaculos, locațiile nou introduse arată într-un mare fel, mai ales strălucitorul Asgard scăldat în aur, în profund contrast cu înghețatul și neprimitorul Jotunheim, cele două tărâmuri mistice te duc cu gândul la basmele din copilărie.
Având în vedere caracterul lui mai deosebit, Thor introduce în scenă foarte multe personaje, pe lângă cele deja amintite intrăm în contact cu Heimdall (Idris Elba – Star Trek: Beyond), Lady Sif (Jaimie Alexander) sau Clint Barton aka Hawkeye (Jeremy Renner – Wind river).
Chiar dacă nu-i cel mai thespian actor, Chris Hemsworth pare că a venit pe lume pentru a juca acest rol, pentru că strălucește în pielea unui personaj confuz, care vrea să facă bine, dar alege cele mai proaste modalități și care tânjește după aprobarea tatălui său.
Desigur, filmul nu-i chiar perla coroanei, are și o poveste de dragoste cam forțată, personajele cresc sau scad în înălțime după cum dorește căprioara apă rece de izvor și alte asemenea bazaconii care ies în evidență.
Kenneth Branagh reușește să impregneze filmului stilul său regizoral, nu de puține ori firul narativ aducea cu o piesă de Shakespeare, lucru ce sună tare ciudat când vine vorba de MCU, dar parcă este un pic mai elevat ca dialoguri și replici decât celelalte filme, chiar dacă se termină cu clasica luptă în care este musai să fie în prim-plan o rază luminoasă venită din cer.
Cam asta a fost cuvântarea mea despre Thor, mă duc să pun și eu mâna de 8 ori pe ciocan.
(4 / 5)
