Trilogia Gamera

admin 22/08/2018 Adventure, Filme asiatice Leave a comment 2,514 Views

La recomandarea unui cinefil devorator de filme asiatice, am pus mâna pe trilogia Gamera, o clonă mai săracă a celebrului Godzilla, trilogie din anii 1995-1999.

O să fac precum cafeaua, trei într-una, lăsându-mi aici impresiile despre cele trei filme ca un tot unitar.

Care-i treaba cu Gamera? Cine este, care-s intențiile lui, scopul și durata vizitei?

Recunosc că am auzit de Gamera doar acum, când am aruncat un ochi pe filme, toată tangența mea cu filmele kaiju rezumându-se la Godzilla și prietenii săi.

Ei bine, Gamera este o țestoasă preistorică uriașă, cum altfel, trezită din hibernare pentru că Japonia are de-a face cu fel și de fel monștri la fel de mari care vor să pape ce le cade-n cale și să distrugă oriunde pun piciorul sau unde aterizează.

Personajele umane sunt mai puțin importante deși de-a lungul trilogiei avem câteva personaje recurente care fac legătura între filme, asigurându-le o continuitate decentă, se remarcă Ayako Fujitani, fiica nimeni altuia decât Steven Seagal, care-o interpretează pe Asagi, o adolescentă care are o legătură telepatică și periculoasă cu Gamera.

Prima parte este una introductivă, în care Gamera are de-a face cu Gyaos, niște păsări gigant, diabolice, care au ca scop principal să toace cărniță umană și țestoasa monstru se dă cu partea umană, apărând Țara Soarelui Răsare de atacurile furibunde ale păsăricilor mortale.

Sequel-ul Attack of Legion îl găsește pe Gamera față-n față cu o invazie extraterestră sub forma unui gândac titanic (m-a dus cu gândul la o rădașcă) bun prieten cu oxigenul în formă pură, ceea ce duce la un pericol imens de incendiere și explozii devastatoare.

Partea finală a acestei trilogii ne aduce o înfruntare distructivă între Gamera și o specie hibridă de Gyaos, total diferită față de păsăroii din prima parte, care arată terifiant, mai ales că aici avem și o componentă umană intercalată în hibridizare.

Filmele sunt din perioada 1995-1999, deci nu m-am așteptat niciun moment la cine știe ce efecte speciale, mai ales că sunt făcute cu un buget minuscul.

Probabil efectele erau deja depășite încă din anii lansării, comparativ cu filmele din SUA sau chiar cele asiatice cu bugete mai acătării.

Deși monștrii au design imaginativ și înspăimântător, efectele se reduc la interpretarea acestora de către actori în costume, o marcă înregistrată a filmelor japoneze de acest gen, unii actori făcând carieră din a interpreta diverși kaiju.

Dar m-am obișnuit repede, de fapt, m-am obișnuit din nou, cu asemenea tehnică pentru că, deși sunt doar oameni în costume și semnătura motrice a monștrilor aduce clar a uman, modul de filmare este unul care dă dovadă de măiestrie, reușind să transmită sentimentul de grandoare, de imensitate, pe care-l emană kaiju implicați în bătălie.

Luptele dintre kaiju se desfășoară în mijlocul unor orașe în miniatură și se lasă cu prăpăd inimaginabil din toate punctele de vedere, inclusiv vieți omenești, filmele din trilogia Gamera nesfiindu-se să ne arate oameni pulverizați de razele înflăcărate, biciuirile electrice și alte tertipuri letale pe care kaiju le aruncă în luptă.

Știi că vezi doi oameni în costume care se preumblă prin mijlocul unor clădiri miniaturale din carton și niscai mortar, dar cu toate astea, inventivitatea regiei te face să urmărești cu sufletul la gură confruntările teribile dintre creaturile preistorice.

Unde impresionează cu adevărat filmele sunt efectele de foc, are niște explozii nemaipomenite (din nou, chit că la scară miniaturală, dar la fel au fost și în Independence day) care m-au lăsat gură cască pentru că nu mă așteptam la așa ceva.

Ca atmosferă, primul film pare cel mai ușurel, comic, al doilea este plin de acțiune, monștrii luptându-se foarte des și pe o perioadă îndelungată, în timp ce a treia parte capătă conotații mai întunecate, mai morbide, chiar obscene, aș putea spune, când intră în scenă hibridizarea, accentul cade mai mult pe poveste în detrimentul acțiunii.

Scenariile nu sunt chiar retarde, nu că ar excela prin calitate, dar nici nu ne sângerează urechile de fel și fel de replici one-liner stupide și nu ne abuzează creierul cu toate inepțiile, deși, sincer, ce mă roade pe mine este prezența propulsoarelor din picioarele țestoasei care-i permit să zboare. Nah, la asta m-am găsit să mă gândesc și eu.

Ca o chestie atipică, în toate filmele avem de-a face cu o eroină care împinge povestea către Gamera, ceea ce nu prea vedem atât de des.

Una peste alta, nu m-am dat cu capul de pereți pentru că am avut răbdarea necesară de a urmări această trilogie kaiju care are lacune mari pe partea de efecte speciale (nu că îi reproșez asta, acesta era standardul în acea vreme), m-a întreținut relativ bine și mi-a pus imaginația pe jar, închipuindu-mi cum ar arăta aceste filme, exact așa cum au fost gândite inițial dar realizate cu tehnologia de azi.

Dau o notă globală de 7, pentru că am putut dărâma zidul mintal creat de preconcepția oamenilor în costume pe post de monștri și m-am putut bucura, moderat, de niște filme distractive.