West Side story

Top AFI 100

Loc 051 – West Side story

West Side story consfințește finalul primei jumătăți din Top AFI 100 și este o producție grandioasă din anul 1961 ce durează puțin peste două ore jumătate, un film muzical (mai mult dansant, după părerea mea) ce reprezintă o reinterpretare modernă, la acea vreme, a cunoscutei povești din Romeo și Julieta.

Doar că aici lupta dintre familiile Montague și Capulet capătă o altă formă și este adusă în contemporan, avem parte de două găști de filfizoni slăbănogi gelați (atenție, gelați, nu gealați), niște coate goale care se cred mari bărbați, niște adolescenți ce încă nu știu ce este aia viață, dar au impresia că simulacrul lor de bărbăție îi face superiori.

Pe de o parte avem trupa lui Bernardo (Rechinii) formată din imigranți portoricani care încearcă să-și găsească un rost în America, dar sunt tratați oribil din cauza culorii tenului. Nu că ar fi ei vreo ușă de biserică, uneori își merită tratamentul, dar parcă nici în halul ăsta.

Pe de altă parte regăsim banda lui Triff (Rachetele) formată din derbedei locali ce se cred stăpâni pe tarlaua americană și se înfoaie ca niște cocoși sterili pentru a-și apăra pământul, deși și ei sunt tot niște imigranți, dar au impresia că se trag din Munții Stâncoși și Marele Canion.

Tensiunile dintre cele două bande rivale cresc tot mai mult mai ales când la mijloc intervine și nelipsita poveste de dragoste interzisă dintre un el, Tony, din banda albilor, și ea, Maria, din trupa bronzaților.

Nimic nou sub soare din punct de vedere al desfășurării acțiunii principale, este clar de la început spre ce se îndreaptă filmul, West Side story nu încearcă să reinventeze cea mai tragică poveste de dragoste din dramaturgia universală, dar o transpune într-o piesă de teatru, pardon, film care a rupt norma la premiile Oscar.

Nu am înțeles de ce, nu mi s-a părut ceva ieșit din comun, însă, ce-i drept, filmul a și pornit foarte prost pentru mine pentru că după 10 minute deja spumegam de furie și de draci. În primele 5 minute (am cronometrat) m-am uitat ca idiotul la niște linii pe un fundal ce-și schimba culoarea în permanență, iar în următoarele 5 minute am asistat la un dans apărut din senin executat de bărbați, dar într-un stil cam fătălău, minute care au avut menirea să mă termine psihic încât mă rugam să pornească măcar o melodie, măcar atât, dacă nu povestea efectivă. Și eram decis să îi trag cea mai proastă notă de până acum din top AFI 100.

Însă pe parcurs West Side story își mai șterge din păcate, dar nu suficient încât să-l iert și să-i ridic osanale.

Dacă la alte filme muzicale mai dai de câte-un cântec aruncat în poveste, aici cu greu găsești povestea ce se chinuie să iasă la suprafață printre atâtea melodii și numere dansante încât un film de Bollywood de 3 ore joacă la pitici.

Dar recunosc că melodiile sunt excelente (chiar dacă interpreții lasă de dorit, neexistând Auto-Tune pe vremea aia), multe dintre ele sunt foarte celebre (habar nu aveam că de aici își trag originea, jos pălăria Leonard Bernstein), iar dansurile complicate sunt coregrafiate excelent și se simte că a fost un chin filmarea lor pentru că sunt alambicate, dar în același timp fermecătoare, deși nu există nicio logică în apariția lor.

Dincolo de lejeritatea degajată de melodii și dansuri, West Side story este o poveste tragică, nu doar a unor îndrăgostiți condamnați de societate, ci este și o metaforă a luptei dintre rasism și egalitate în drepturi, a conflictului dintre o Americă învechită, cu mentalitate depășită, și o Americă nouă, ce-și deschide brațele tuturor, a războiului dintre tradiționalismul depășit și modernismul găunos, metaforă ce nu și-a pierdut din semnificație și simbolism nici azi, ba din contră, este mai pregnantă ca oricând.

Dialogurile ar fi distruse în zilele noastre pentru că limbajul este unul violent prin epitetele considerate tabu acum, sunt folosite cuvinte cu conotații rasiale, iar femeile sunt prezentate ca pe niște ființe ce trebuie să tacă și să asculte de bărbați.

Filmul rulează prea mult ca o piesă de teatru, decorurile se văd clar că-s decoruri și nu realitate, iar actorii principali au o chimie între ei de zici că-s doi candidați la prezidențiale din partide opuse ca ideologie. Și asta s-a văzut la Oscaruri unde nici Natalie Wood (Maria), nici Richard Beymer (Tony), nu au mirosit nominalizări, în timp ce actorii secundari (Rita Moreno și George Chakiris) au înhățat statuetele. Pfiu, ce scandal ar fi ieșit acum dacă o rusoaică (Natalie Wood) și un grec (George Chakiris) ar fi jucat doi portoricani.

Și tocmai din cauza acestei incompatibilități dintre iubăreți scenele menite să fie emoționante nu mi-au transmis nimic, eram Lemn Tănase când ar fi trebuit să jelesc.

Nu sunt deloc fanul unor astfel de filme, dovadă fiind și nota mică dată lui La la land, pur și simplu nu mă încântă cântatul ăsta așa, de-a-n pulea, pe nepusă masă. Uite, spre exemplu, Yankee Doodle Dandy (locul 98 în Top AFI), tot film muzical, mi-a plăcut destul de mult pentru că există o logică a numerelor muzicale, ritmul era fluent și nu întrerupt la tot pasul de câte-o cântare sau o horă americană așa cum se întâmplă în West Side Story.

Știu că este considerat unul dintre cele mai bune musicaluri din toate timpurile, știu și că Steven Spielberg în loc să facă naibii Indiana Jones 5, îi arde de un remake la acest film, dar astea nu mă impresionează, aplaud partea muzicală, felicit coregraful dansurilor, dar povestea (inima unui film) este banală, cu greu mă scutur de un 6, deși după primele 10 minute aveam un 4 pregătit.

3 out of 5 stars (3 / 5)

Trailer:

Link IMDB

Link RottenTomatoes

Facebook Comments

About admin

Check Also

Advantageous

Dacă vă era dor de un film cerebral, care atacă subiecte filozofice, atunci Advantageous poate …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *