A haunting in Venice

A haunting in VeniceMustața logică a lui Hercule Poirot s-a întors odată cu A haunting in Venice, al treilea film regizat de Kenneth Branagh în universul scrierilor lui Agatha Christie.

 

🎬 A haunting in Venice – Premisă

Dar mai lăsați-mă în pace cu cazurile voastre blege și patetice, spuse-n surdină Hercule și se pensionă.

Așa ar fi dorit el, dar o prietenă veche, Ariadne (Tina Fey), îl scoate din letargie promițându-i distracție pe cinste în Veneția unde-l invită să demaște o impostoare care cică vorbește cu morții.

Ușor de zis, dar mai greu de făcut, pentru că madam Reynolds (Michelle Yeoh) pare stăpână pe meseria ei și foarte credibilă.

În clădirea dărăpănată unde are loc ședința de spiritism încep să se petreacă niște lucruri stranii, așa că Hercule devine subit interesat de caz.

Lucrurile devin și mai agitate în momentul în care apare, hai că nu-i mare mister, un cadavru.

Și filmul repetă rețeta clasică a romanelor cu acest personaj.

 

💭 A haunting in Venice – Comentariu 🍿

Nu am rămas impresionat nici de Murder on the Orient Express și cu atât mai puțin de Death on the Nile.

Însă acest film a avut un subiect care mustea a potențial detectivist și ciocnirea dintre cele două emisfere cerebrale transpusă vizual mi-a trezit interesul.

Pe de o parte, îl avem pe Poirot, reprezentantul logicii, documentării, cercetării, regulilor, al rațiunii într-un cuvânt, ce nu poate fi ușor bulversat de vrăjelile supranaturale.

Pe de altă parte, tronează Reynolds, adepta paranormalului, fantomelor, spiritelor neliniștite, a misticismului, care susține că poate intra în legătură cu morții fără să aibă nevoie de abonament cu minute nelimitate.

Modul în care se desfășoară filmul este identic cu precedentele, scheletele pe care se bazează este același.

Cineva dă ortul papei, că suntem în Italia, detectivul închide droaia de martori într-o locație claustrofobică și începe cercetarea la fața locului pentru a depista criminalul.

Nimic nou sub ploaia torențială a Veneției, doar că acum Poirot trebuie să jongleze și cu evenimente suspecte ce nu par a avea legătură cu cei care aburesc oglinda.

Oare să fie fantome rătăcitoare prin acel palazzo decrepit sau spectacolul pus la cale întru fraierirea naivilor este demn de Oscar?

În ciuda familiarității desfășurării acțiunii, această parte a treia mi-a plăcut cel mai mult pentru că aici Poirot chiar este pus în dificultate.

Și odată cu el, și eu m-am trezit într-un război cerebral pentru că o parte a creierului știa că totul este o farsă complicată, dar cealaltă tindea să creadă că se preumblă spirite clandestine prin camerele lugubre ale conacului.

Aproape că este un horror mai bun decât filmele care sunt create special să fie de groază.

Am zis aproape pentru că apelează și el la clișeele genului, nu vi le mai bubui în cap, plus că există un număr exasperant de mare de sincronizări perfecte care strică un pic din realismul peliculei.

A haunting in Venice

 

Enigma este mai greu de descifrat aici, cel puțin în cazul meu, pentru că nu am citit sursa de inspirație.

Eram absolut convins, puteai să mă ungi cu untură de șobolan infectat cu ciumă bubonică și nu îmi schimbam părerea, că nu există niciun caz, că totul este o păcăleală gigantică.

Dacă este sau nu așa, rămâne de văzut.

Cert este că filmul are multe răsturnări de situație, poate prea multe încât la un moment dat devin la ordinea zilei și își pierd un pic din impact.

Producția recuperează prin faptul că Poirot nu mai este letargic și static, este mai activ intelectual pentru că mintea lui este supusă multor cazne.

Și se simte cum mustața freamătă la ideea că totuși, ce-ar fi dacă fantomele sunt reale?

Această zbatere din interiorul faimosului detectiv aduce cu sine stropul de farmec pe care celelalte două filme nu l-au avut.

Aici este mai uman, mai apropiat mie, este frământat de aceleași gânduri care îmi alergau nestingherite prin cap, nu mai este atât de robotic și condus de o judecată limpede.

Despre Kenneth Branagh nu mai are rost să comentez cum și în ce fel îl interpretează pe Hercule Poirot, deja m-am obișnuit cu el și l-am adoptat ca pe unul de-ai casei.

În schimb, m-a surprins Tina Fey (Sisters) într-un rol atipic, lipsit de caterinca uneori insuportabilă care îi însoțește personajele, mi-a plăcut să o văd serioasă, lăsând deoparte șotiile copilărești.

Iar de Michelle Yeoh (Everything everywhere all at once)  mai are rost să pomenesc?

Câștigătoarea de Oscar are un reviriment al carierei de excepție după o perioadă de ani buni în care căzuse oarecum în anonimat. Aici primește o partitură scurtă, dar intrigantă și memorabilă.

Regia este și ea brici, sunt cadre care îți plasează un nod în gât și îți generează un sentiment autentic de teamă prin anumite prim-planuri bine alese și unghiuri stranii, dar eficiente.

 

🏆 A haunting in Venice – Verdict 👍 sau 👎

Dacă Death on the Nile mi-a înecat interesul pentru aceste filme, iată că pelicula de față a adus mierea necesară pentru a mă îndulci din nou.

Acum vreau mai mult, sper ca producția să aibă succes și să justifice măcar încă o continuare.

Misterul ca mister, deși este pasionant, nu el a fost punctul forte al filmului.

Pe mine m-a atras lupta intrinsecă dusă în mintea lui Poirot, a fost fascinant să văd cum analiticul este subjugat, puțin câte puțin, de misticul superfluu și detectivul era confuz și nu mai știa ce să creadă.

Înainte să dau verdictul final, oare am depistat o trimitere către celebrul serial Murder, she wrote?

Sau am și eu, la rândul meu, vedenii?

Gata, am terminat, mi s-a făcut sete, așa că am să beau 8 cești cu ceai în cinstea acestui film.

4 out of 5 stars (4 / 5)

YouTube #shorts:

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

The departed

The departed

2006 The departed este o dovadă că pot exista și remake-uri bune, fiind versiunea americană …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *