Top AFI 100
Loc 047 – A streetcar named desire
Filmul de față, A streetcar named desire, a fost cel care l-a propulsat pe Marlon Brando în stratosfera actoriei, fiind prima piatră pusă la temelia legendei care va deveni mai târziu cu bune și cu rele.
Dar mai am până să ajung la el, mai întâi olecuță de taclale despre povestea adaptată după o piesă de teatru.
A streetcar named desire pornește la treabă cu Vivien Leigh (Gone with the wind) în rolul lui Blanche DuBois care-și vizitează sora, Stella (nume cunoscut mai ales dacă îl urlați – fanii Seinfeld vor înțelege aluzia) care este măritată cu vlăjganul polac Stanley Kowalski (Marlon Brando).
Vizită este cam puțin spus, Blanche se mută cu cufăr, cu rochii, cu bijuterii, în săracul apartament al celor doi pentru că locuința părintească a fost pierdută, acaparată de bancă din cauza datoriilor.
Cum Stanley este un bărbat tare arătos, ce pare a avea nevoie urgentă de o tură de cumpărat haine, fiind mai mereu la maieu, iar Blanche este o domnișoară bătrână ce arată nemaipomenit, imediat se nasc tensiuni sexuale între cei doi, mai ales că Stella nu arată a cine știe ce manechin, bașcă a fost vizitată de barză, așa că Stanley își scoate la înaintare libidoul pe unde poate, iar Blanche împroașcă feromoni în toate direcțiile.
Nu zăbovim prea mult cu intriga pentru că aflăm relativ repede caracterul fiecărui personaj și povestea începe să-și desfășoare ghemul narativ ca o pisică leneșă și grasă care abia mai dă din lăbuțe.
Pe scurt, la prima vedere, Blanche este o fandosită arogantă, Stella o proastă fără margini, iar Stanley o brută violentă. Cam așa ar suna o primă portretizare a celor trei personaje care acaparează cea mai mare parte a timpului.
Regizorul Elia Kazan adoptă stilul teatral cu A streetcar named desire, filmul desfășurându-se cam 95% din timp într-o singură încăpere, fapt ce generează atât claustrofobie sufocantă, dar și o intimitate personală care încinge atmosfera și mai mult.
S-o spun pe aia dreaptă, filmul nu mi-a crăcănat fălcile mai deloc, este o producție ce nu pare a trece cu brio testul timpului mai ales în ceea ce privește curgerea poveștii care vrea să surprindă cu anumite dezvăluiri care sunt destul de evidente.
Nu pricepeam mai deloc autodefăimarea la care apela Blanche care se credea un monstru grotesc, deși domnița era demnă de reviste, mă uitam ca boul grobian la ea când se lamentă că este nasoală și urâtă și mă certam neanderthalian cu ecranul: Fă, ești proastă? Păi dacă tu ești urâtă ne-am dat dracu.
Aici poate este vorba și despre superficialitate, despre anumite standarde false ale modului în care o femeie trebuie să arate, standarde care nu pot fi atinse în veci. Dar poate că motivul este cu totul altul. Și las ideea așa, agățată-n în aer, să molfăiți la ea, poate îi dați altă interpretare.
Aveam impresia că filmul este prea caricaturizat, cu personaje prea exagerate, care reacționau mult prea teatral, mult prea melodramatic, mai rău ca o telenovelă spaniolă cu actori indieni filmată de niște turci.
Mai tot filmul este o ceartă continuă în sânul acestui trio, cu multe oftaturi, haoleuri, ochi dați peste cap, izbucniri nervoase din senin, trântiri de uși deschiolate și obiecte aruncate de toți pereții, totul pe fundalul unei povești despre sensibilitatea feminină și brutalitatea masculină sau, pe direct, despre soți violenți cu soțiile care se întorc ca proastele la bătăuși.
Mă rog, nu ăsta este subiectul principal al filmului, ci confruntarea magnetică dintre ego-ul divei diafane Blanche, care se crede călare pe un nor pufos deasupra tuturor, gata să țeasă o poveste fantasmagorică despre viața ei, și sinceritatea crudă a lui Stanley, om din topor, care bea, fumează, se enervează repede, se calmează la fel de subit, care nu ține cont în cine dă cu pumnul, dar care are un dezvoltat simț al realității și miroase rapid teatrul jucat de Blanche.
Deși Vivien Leigh a înhățat al doilea ei Oscar pentru actorie, mi s-a părut cam exacerbată interpretarea ei, gesturile și expresiile ei faciale transformau orice amănunt minuscul într-o tragedie shakespeariană de ziceai că vine sfârșitul lumii. Și la un moment exagerările astea nejustificate m-au călcat pe nervi.
Iar Marlon Brando este bărbat de bărbat în acest film, o specie pe cale de dispariție, lipsit de rafinament, neinteresat de igiena exagerată, brut, abia coborât din pomul evoluției, care azi ar fi pus la zidul execuției pentru comportamentul său (uneori agresiv din cale afară, alteori doar bărbătesc).
Înțeleg de ce acum aproape 70 de ani A streetcar named desire a fost ovaționat și lăudat datorită subiectului destul de tabu la acea vreme, fiind chiar supus și cenzurii, dar azi filmul pare banal și cam atât.
Confuz pe alocuri cu privire la trecutul unui anumit personaj, cu interpretări ce se află la granița dintre excelent și „over the top”, călcând des în ambele tabere, cu o poveste dramatică dar care acum pare lipsită de zvâc, A streetcar named desire nu m-a impresionat mai mult de un 6.
Ah, era să uit, este alb-negru.
(3 / 5)Trailer