NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am ajuns și la celebrul Actorul și sălbaticii, un film care m-a lăsat cu o nedumerire: cum naiba a ajuns pe ecrane, în plină Românie comunistă, cu atâtea idei care pot fi întoarse chiar împotriva regimului care l-a produs?
📖 Premisă
Suntem în București, spre sfârșitul perioadei interbelice. Costică Caratase (Toma Caragiu) este directorul teatrului de revistă „Vox”, vedetă a Capitalei și omul care și-a făcut meserie din a lua peste picior politicieni, moravuri și orice altă formă de prostie care se ia atât de tare în serios încât merită urcată pe scenă.
Numai că vremurile se schimbă, iar glumele încep să aibă consecințe mult mai serioase decât câteva huiduieli din sală.
Caratase și textierul său, Ionel Fridman (Mircea Albulescu – Artista, dolarii și ardelenii), pregătesc un spectacol al cărui punct central este o satiră virulentă la adresa lui Hitler, a nazismului și a Gărzii de Fier.
Legionarii le cer să renunțe, amenințările devin tot mai directe, politica dă buzna în teatru, iar amenințările nu mai rămân simple vorbe.
Caratase ar putea să scoată bucata din spectacol și să-și vadă liniștit de teatru. Numai că legionarii au ales omul greșit pe care să-l sperie.
💭 Comentariu
Am pornit la drum cu toate condițiile pentru o întâlnire fericită: Toma Caragiu, Titus Popovici, Manole Marcus, o bucată fascinantă din istoria României și unul dintre acele filme despre care aproape că ți se spune dinainte că trebuie să-ți placă.
Și, spre surprinderea mea, mi-a plăcut, chiar dacă nu întotdeauna din aceleași motive pentru care este considerat un clasic.
Apropo, Actorul și sălbaticii mi-a oferit și una dintre cele mai ciudate experiențe pe care le-am avut în ultima vreme cu un film românesc clasic. Câteva secvențe extraordinare sunt urmate de porțiuni în care începi să simți fiecare minut din cele 150.
Are material pentru un film mare, dar și destule minute care puteau rămâne pe masa de montaj.
🎭 Bollywood? Nu chiar, dar știu de ce mi-a venit comparația
La un moment dat mi-a venit în minte o comparație pe care nu mă așteptam s-o fac tocmai aici: Bollywood.
Nu pentru numerele muzicale în sine, pentru că până la urmă vorbim despre un film construit în jurul teatrului de revistă, ci pentru tendința de a opri povestea ca să mai strecoare încă un moment artistic.
Unele sunt foarte bine plasate, mai ales celebrul monolog al lui Toma Caragiu despre râs, altele par puse acolo mai degrabă ca să umfle durata unei producții care oricum nu se grăbește nicăieri.
Nu mă deranjează teatrul de revistă într-un film despre teatrul de revistă, ar fi absurd. Mă deranjează când spectacolul începe să tragă povestea de mânecă și să-i spună: „Mai stai puțin, că n-am terminat numărul”.
De aici și senzația că filmul alternează între momente extraordinare și porțiuni în care devii foarte conștient de cât mai ai până la genericul de final.
🟢 Ciuma verde filmată în România comunistă
La suprafață, lucrurile sunt limpezi: legionarii sunt pericolul, Hitler este batjocorit, iar extremismul de dreapta este prezentat fără prea multe menajamente. Era o temă perfect acceptabilă pentru cinematografia comunistă, unde antifascismul făcea parte din repertoriul oficial.
Numai că te uiți la presiunile asupra lui Caratase, la încercarea de a-i spune unui artist ce are voie să rostească de pe scenă, la intimidare, supraveghere și frica permanentă că o replică spusă în locul greșit îți poate distruge viața și începi inevitabil să te gândești și la România în care filmul fusese realizat.
Iar aici filmul începe să muște și din epoca în care a fost realizat. Pelicula vorbește despre ciuma verde, dar era realizat sub ciuma roșie. Se schimbă ideologia, simbolurile și uniformele, dar metoda prin care puterea încearcă să controleze ce spune artistul seamănă al naibii de mult.
Ar fi exagerat să-l declar un manifest anticomunist trecut pe sub nasul unor cenzori adormiți. Filmul încăpea foarte bine în antifascismul oficial, iar Titus Popovici și Manole Marcus nu lucrau clandestin prin studiourile de la Buftea.
Cenzura n-a dormit chiar atât de adânc. Filmul a ajuns inclusiv în fața lui Dumitru Popescu „Dumnezeu”, unul dintre greii aparatului ideologic comunist, iar sursele despre producție consemnează că după vizionarea din aprilie 1975 au fost cerute remontări și introduceri de texte.
Cu toate remontările cerute, paralela dintre ciuma verde din film și ciuma roșie din afara lui continuă să sară în ochi.
🎩 Caratase, vedetă, patron și om cu intrări peste tot
Costică Caratase nu este doar directorul de la „Vox” și vedeta spectacolului. Filmul îl prezintă ca pe una dintre acele figuri atât de cunoscute și influente încât în jurul lor începe inevitabil să se strângă fauna interesată de favoruri.
Dacă nu mai găsești lipitori pe baltă, probabil sunt toate prin preajma lui Caratase.
Unul vrea o recomandare, altul o intervenție, altcineva ajunge să-i ceară ajutor pentru o audiență la rege. Toată lumea presupune că el cunoaște pe cine trebuie și poate deschide o ușă care pentru omul obișnuit rămâne încuiată.
Refuzul lui cântărește și mai mult. Caratase nu este un anonim coate-goale, mațe-fripte, fără nimic de pierdut, ci un om ajuns foarte sus, cu faimă, relații și un teatru care depinde de el.
Dar nici nu-i vreun sfânt coborât pe scenă pentru a reprezenta Libertatea de Exprimare cu majuscule. E vanitos, impulsiv, îi place puterea pe care i-o dă celebritatea și știe foarte bine cine este. Când refuză să se facă mic, are destule de pierdut.
🎤 Toma Caragiu – poate cel mai bun rol al carierei
Peste toți și peste toate tronează regele Toma Caragiu. Omul ăsta putea probabil să citească termenii și condițiile unui credit ipotecar timp de douăzeci de minute și tot l-aș fi ascultat să văd dacă nu cumva vine și un bis.
Caratase este gălăgios, vanitos, uneori vulgar, impulsiv, sentimental, curajos și, în anumite momente, destul de nesuferit. Tocmai amestecul ăsta îl împiedică să devină statuia artistului persecutat de regim.
Uneori îi ajunge să intre într-o încăpere și deja a luat-o în stăpânire. O glumă i se preface în furie, furia în teamă, iar schimbarea se produce înainte să apuci s-o observi. Vocea, mimica și figura lui Caragiu fac jumătate din treabă înainte să apuce să termine replica.
✡️ Ionel Fridman e mai mult decât o piesă într-un conflict politic
Scenariul lui Titus Popovici tratează antisemitismul surprinzător de direct, iar Fridman nu este doar „prietenul evreu” introdus ca să demonstreze cruzimea legionarilor.
Veteran decorat al Primului Război Mondial, luptase la Mărășești și îi salvase viața lui Caratase. Tocmai de aceea este cu atât mai amar că oamenii care îl declară străin și indezirabil sunt aceiași care își umplu gura cu patriotism.
Mircea Albulescu evită martirul solemn. Fridman se teme, ezită și știe foarte bine ce riscă, așa că nu rămâne doar personajul pus acolo să reprezinte o cauză.
🎩 Constantin Tănase, dar nu chiar Constantin Tănase
Merită lămurit și lucrul ăsta, pentru că Actorul și sălbaticii este adesea prezentat prea comod drept „filmul despre Constantin Tănase”.
Costică Caratase este inspirat de Tănase, dar nu este Constantin Tănase cu numele schimbat.
Filmul împrumută personalitatea actorului de revistă, relația cu satira politică și anumite elemente biografice, apoi construiește în jurul lor o poveste proprie.
Conflictul cu legionarii nu trebuie tratat ca o reconstituire documentară a vieții lui Tănase, iar Titus Popovici mută, combină și inventează după nevoile poveștii. Doar că filmul nu trebuie folosit pe post de manual de istorie.
🎭 O distribuție în care până și planul secund are pedigree
În jurul lui Caragiu se află o distribuție pe care astăzi aproape că ți-ar fi rușine să o strângi într-un singur film, de teamă că ai consumat rezerva națională de actori.
Mircea Diaconu este Radu Toma, omul trimis să-l supravegheze pe Caratase și care se ține atât de scai de el încât pare să aibă teleportarea în fișa postului.
Lăsând gluma la o parte, Diaconu (Filantropica) are un rol important, iar personajul lui te face să-ți schimbi părerea despre el de câteva ori. Știi de ce a fost trimis acolo și pentru cine lucrează, dar apoi îl vezi intervenind tocmai ca să-l scoată pe Caratase din belele. Și începi să nu mai știi exact unde să-l așezi: paznic, protector, oportunist sau câte puțin din toate?
Ion Besoiu (Toate pânzele sus) îl interpretează pe profesorul Guță Popescu, ideologul care coordonează din umbră violența legionară și care este construit ca o caricaturizare a filosofului Nae Ionescu.
Guță Popescu nu are nevoie să alerge cu pistolul pe stradă ca să fie amenințător. Puterea lui vine din influență, retorică și capacitatea de a-i trimite pe alții să facă treaba murdară.
Ovidiu Iuliu Moldovan este șeful legionar, iar Marin Moraru îl interpretează pe Vasile, acesta din urmă având câteva schimburi savuroase de replici cu Toma Caragiu.
🧠 Spectacolul-minune de la „Vox”
Tot nu pot trece peste una dintre chestiile care m-au scos serios din film. Spectacolul se apropie, textul întârzie, iar montajul comprimă pregătirea în asemenea hal încât oamenii par să primească paginile astăzi și să urce impecabil pe scenă a doua zi. Și nu e doar o impresie vagă: exact asta transmite filmul.
Poți accepta că anumite intervale de timp sunt sărite din montaj, dar aici comprimarea devine prea convenabilă. Un spectacol de asemenea amploare nu se învață peste noapte.
Aici oamenii par să aibă instalat teatrul direct în RAM. Accept convenția, dar nu fără să ridic o sprânceană.
🔫 Când apar pistoalele, filmul îmbătrânește brusc
Apoi vin împușcăturile și morțile, iar aici ies la suprafață niște bube ale cinematografiei românești de epocă pe care timpul nu le-a tratat deloc cu blândețe.
Confruntările fizice și schimburile de focuri au acea rigiditate în care omul împușcat pare că și-a repetat moartea la aceeași școală de actorie cu cel care îl împușcă.
Unele căderi și reacții sunt atât de caricaturale încât nici Benny Hill n-ar fi avut curaj să le filmeze fără să bage muzica aia celebră pe fundal.
Devine și mai comic dacă te gândești că, doar cu câteva minute înainte, filmul era realmente amenințător.
🏆 Verdict
Actorul și sălbaticii are mai mult de cincizeci de ani, dar vârsta nu este o scuză universală și nici statutul de clasic nu obligă spectatorul să se ridice în picioare și să salute.
Este prea lung. Unele momente muzicale și de atmosferă țin povestea pe loc mai mult decât mi-aș fi dorit, iar când apar pistoalele sunt secvențe care mă duc mai degrabă cu gândul la Cascadorii râsului decât la drama politică pe care filmul încearcă s-o construiască.
În schimb, interpretarea lui Toma Caragiu explică de una singură de ce filmul încă se discută după jumătate de secol.
În jurul lui Caratase, Titus Popovici adună frica, extremismul, antisemitismul și libertatea artistului fără să scoată catalogul și creta.
Caratase are orgolii, Fridman se teme, iar ceilalți nu reacționează întotdeauna eroic sau elegant. Sunt oameni, nu pancarte ideologice.
Mie mi-a rămas în minte ironia asta: un film realizat într-o dictatură vorbește despre un artist căruia puterea încearcă să-i spună ce are voie să spună.
Poți diseca până mâine cât din suprapunerea asta a fost intenție, cât a fost permis de antifascismul oficial al regimului și cât a proiectat spectatorul român asupra filmului, trăind el însuși într-o dictatură. Fix faptul că nu poți trage o linie clară între intenție și interpretare face ca paralela cu regimul comunist să tot revină în minte.
Într-o poveste despre oameni care vor să interzică râsul, tot râsul rămâne arma cea mai greu de confiscat.
Trailer
