Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Alien a apărut în 1979, nu la mare distanță de Star Wars și, deși ambele sunt filme SF, nici că puteau fi mai diferite.
Ridley Scott ne debarcă direct la bordul navei Nostromo, un fel de basculantă cosmică pentru că imensa navă, și este imensă, cară în burdihanul ei vreo 20 milioane de tone de ceva marfă pentru a fi adusă pe Terra.
La bord nu este țipenie de om pentru că tot echipajul este băgat la răcoare, moș Ene făcându-și de treabă pe la genele lor pentru că drumu-i lung și priveliștea plictisitoare, până la urmă câte stele să tot numeri pe traseu?
Dar nu-i problemă, computerul de bord, Mama, are grijă să trezească echipajul din starea somniferă pentru că de undeva vine un semnal ce transmite ca un metronom, neîntrerupt, fapt ce ar putea însemna existența unei inteligențe în spatele acestui semnal misterios.
Așa că ai noștri cei șapte magnifici sunt puși în fața unei misiuni secundare ce unora nu le cade prea bine la stomac, dar portofelul câștigă în această confruntare, așa că oamenii se îmbarcă într-o navetă cu destinația de bază bolovanul cosmic de unde vine acel semnal ce nu le dă pace și să le zică vreo două de duh ălora ce nu i-au lăsat să doarmă somnul cel veșnic până pe Pământ.
Și restul în Alien este istorie.
Groaza este elementul predominant în acest SF cu accente horror pentru că se știe ce cadou surpriză găsesc cei 7 în adâncurile planetei pe care au vizitat-o.
În Alien nimic nu este vesel, atmosfera este una lugubră, de până și Familia Addams s-ar simți cam stingherită și înfricoșată.
De la catacombele imense cu vizualul misterios (pe care Ridley Scott încearcă să-l explice peste 40 de ani cu Prometheus și Covenant) de pe planeta unde au aterizat personajele până la culoarele înguste, întunecate, claustrofobice, ce dau senzația unui labirint morbid, totul este construit parcă pentru a-ți genera panică și a te băga într-o stare de angoasă în care nici Bacovia nu s-ar simți prea bine.
Totul generează o senzație de sufocare, ca și cum ceva te-ar strânge de gât, luându-ți tot aerul vital, și asta era deja suficient pentru a naște un film terifiant care te face să te simți inconfortabil și inundat de un sentiment înecăcios de neliniște.
Atmosfera din Alien este un monstru nemilos care te urmărește în permanență și simți că nu ai scăpare indiferent în ce cotlon te-ai ascunde.
Dar Ridley Scott a plusat cu elementul central al poveștii pe care nu îl vedem aproape deloc în toată gloria lui, dar care ridică noțiunea de horror la un nivel astronomic, că tot suntem în spațiu. Vorbesc, desigur, despre alien-ul absolut, mașinăria perfectă de ucis, fără emoții, fără defecte aparente, adaptabilă aproape oricărui mediu înconjurător, cu arme diabolice naturale, rapidă-n draci, ce se camuflează ușor în mățăraiele imensei nave Nostromo, coșmarul unor generații întregi de spectatori, monstru care și acum, în 2020, nu și-a pierdut din strălucirea întunecată și este la fel de eficient pentru că efectele speciale practice de atunci se țin bine și acum.
Ce mi se pare amuzant la astfel de filme de acum zeci de ani este faptul că scenariștii și-au putut imagina fel și fel de nave extrem de complicate ca design, felurite tipuri de monștri care de care mai înfiorători, o grămadă de concepte futuriste, dar au rămas blocați la prezentarea aceleiași tehnici rudimentare cu monitoare butucănoase, butoane pătrățoase peste tot, aparatură de comunicare antică și imagini pixelate. Culmea, fix în domeniul tehnologic în care progresul înregistrează o viteză uimitoare, tocmai acolo nu au putut oamenii să își imagineze ceva mai actualizat.
Era cam ciudat să vezi nave imense futuriste pilotate cu monitoare CRT, butoane uriașe și comunicații dial-up.
Alien arată înfiorător, este cu adevărat un produs al unor minți ce au debordat de imaginație bolnavă, poate Predator să se apropie de Alien ca înfățișare parcă ieșită din gheenă și ca amenințare mortală de care nu ai scăpare.
Chiar dacă am revăzut de atâtea ori filmul, Alien tot m-a oripilat în momentele culminante pentru că are o construcție de așa natură încât rezultatul final este același, verticalizarea reflexă a firelor de păr la vederea abominației acide la lucru.
În Alien nu avem eroi plini de spirit de sacrificiu, ci niște oameni simpli puși în fața unei situații necunoscute, și asta transformă premisa într-una și mai teribilă pentru că te face să te simți unul de-al lor, cu bune și cu rele, iar amenințarea este una și mai iminentă pentru că nu există acel arhetip de erou, gen Arnold Schwarzenegger, să stai liniștit, știind că alien-ul a dat de dracu. Evident, se remarcă Sigourney Weaver (Exodus: Gods and kings, Chappie, Ghostbusters) în rolul lui Ripley, dar în film mai apar și cunoscuții dar, din păcate, regretații John Hurt (Jackie) sau Ian Holm (The lord of the rings, The day after tomorrow).
Filmul are rating R și este folosit cu cap, momentele șocante nu sunt de dragul de a fi plasate să ne provoace scârbă pe bandă rulantă, ci sunt bine poziționate și sunt armonios incluse în curgerea fluentă a poveștii.
Nu pot să fiu snob și să nu recunosc că structura narativă din Alien nu este una complexă, filmul este simplu, șapte oameni neștiutori și un extraterestru infernal, scenariul nu este unul de Oscaruri.
Dar filmul, ca produs finit, datorită mai multor factori cumulativi: magia regizorală a lui Ridley Scott, designul groaznic de înfricoșător al extraterestrului, arhitectura navei care-ți sugea sufletul din tine, acțiunea violentă și letală, efectele speciale practice excelente chiar și azi, momentele apoteotice ale luptei dintre oameni și alien, muzica sinistră care amplifică senzația de groază, toate contribuie la un film SF excepțional.
Nu am găsit multe hibe pentru Alien, o fi și nostalgia la mijloc, nu zic nu, dar am pregătit 10 ouă pentru acest film.
Ce n-aș fi dat să fi prins la maturitate perioada anilor 70-90, perioadă în care au apărut niște filme monumentale.
(5 / 5)
Trailer:
