Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Mergem în Franța la munte să ne răcorim cu Anatomie d`une chute.
Și petrecem destul de mult timp, vreo două ore jumătate.
🎬 Anatomie d`une chute – Premisă
Să vedeți mare mirare, nimerim într-o familie de scriitori, soția Sandra (Sandra Hüller) are succes, soțul Samuel (Samuel Theis) are ciu-ciu.
Împreună cu puradelul lor, un pui de Stevie Wonder, că nu prea o bunghește bine cu vizorul, dar o arde bine cu pianul, s-au mutat în creierii munților pentru aer curat și muză de inspirație.
După un interviu întrerupt abrupt de o piesă muzicală misogină, soțul lucrează-n pod, soția se culcă, ăla mic pleacă teleleu la plimbare cu câinele de nădejde.
La întoarcere, orbecăind prin zăpadă, copilul se împiedică de ceva cald și umed.
Ups, o baltă de sânge.
Una care se prelinge din capul tatălui său, făcut plăcintă pe jos.
Cum în casă erau doar Samuel și Sandra, ghiciți cine-i suspectată de crimă?
Ei bine, urmează un proces lung întru stabilirea adevărului cu privire la ce s-a petrecut în sânul acelei familii.
💭 Anatomie d`une chute – Comentariu 🍿
Filmul este o dramă juridică în care de bază este lupta la cuțite dusă de apărare și acuzare pentru a convinge juriul de un verdict anume.
Pare plictisitor la prima impresie și fix asta am crezut și eu când am plantat dosul în scaunul de la cinema.
Spre surprinderea mea, sala nu era deloc goală, cum credeam, ba chiar era destulă audiență.
Și spre și mai marea mea mirare, pelicula este una captivantă de la cap la coadă pentru că beneficiază de un scenariu perfid în sensul bun, misterios și inteligent.
Ceea ce părea la prima vedere un caz banal se transformă pe parcurs într-o adevărată bătălie a dovezilor care devin tot mai contrastante și nu știi în ce direcție să înclini balanța.
Scoate în evidență cât de înșelătoare sunt aparențele și, mai ales, cum o relație normală din exterior este, în realitate, complexă, complicată și contorsionată dacă stai să o analizezi în amănunțime.
După cum v-ați dat seama, cuplul format din doi scriitori nu este unul atât de fericit pe cât vrea să dea impresia.
Perierea evenimentelor din jurul acelei zile fatidice scoate la iveală tot mai multe secrete, unele care au chiar capacitatea de a te lăsa mască.
Pff, urmărind acest film îmi dau seama cât de greu este pentru juriu și pentru judecător (mă refer la cei curați, cinstiți și profesioniști) în a da un verdict.
În acest caz chiar nu știam ce să mai cred.
Când era absolut sigur că Sandra și-a ucis soțul, când era indubitabil faptul că el s-a sinucis.
Că alte variante nu există.
Și uite așa se tot joacă scenariul cu mintea privitorului, iar rotițele alea care pun în funcțiune gândurile se învârteau la viteză maximă în căpșorul meu încercând să ajungă la o concluzie satisfăcătoare.
Filmul este și al dracului de subtil prin modul în care reușește să portretizeze două personaje care nu-s deloc simpliste, deși asta ai crede la o primă aruncătură de privire în casa lor.
Pisica moartă este azvârlită când în mansarda unuia, când în beciul celuilalt, și uite așa joacă scenariul leapșa cu îndoielile noastre care sar de la unul la altul.
Ba Sandra este o scorpie acaparatoare care-i suge tot aerul (și doar aerul) soțului său de ăsta nu mai poate să respire nimic pe lângă ea.
Ba Samuel este un papă lapte moale incapabil să-și organizeze viața și, din lipsă de inspirație, aruncă vina pe soția de succes pe care devine gelos.
Ca structură narativă nu are nimic ieșit din comun, desfășurarea poveștii este una liniară, dar scenariul este atât de bine creionat încât simți cum te ia cu asalt câte o surpriză după fiecare capitol încheiat.
Iar fiecare ședință de judecată mai dezvăluie câte un amănunt care răstoarnă cu cracii-n sus toate pledoariile de până atunci.
Dacă este să evidențiez ceva negativ, atunci ar fi lipsa de documentare în ceea ce privește felul în care sunt prezentate ședințele.
Am fost la destule (prea multe) astfel de ședințe încât știu că avocații nu au voie să vorbească unii peste alții.
Iar martorii nu răspund oricăror întrebări aruncate de oricine altcineva în afară de avocatul care în acel moment se află la bară și conduce mărturia, ele trebuie aprobate de judecător.
Mă rog, așa este la noi, poate la francezi alte sunt regulile.
Deci poate nu-i chiar o bubă întemeiată, ci doar o presupunere eronată.
Evident că pe parcurs mi-am conturat o concluzie proprie și țineam cu dinții de ea, fălindu-mă că am dibuit adevărul.
Și până și după terminarea filmului care vine cu o finalitate opusă, sunt în continuare convins că a mea e cea corectă, chiar dacă verdictul dat de judecător mă contrazice.
Așa de bine este scrisă povestea încât orice interpretare ai da dovezilor, fie hăis, fie cea, ai șanse 100% să greșești sau 100% să ai dreptate.
Măiestria scenariului rezidă în felul în care prezintă ființele umane implicate aici, unele multidimensionale, cu aspirații și slăbiciuni, cu insecurități și temeri, cu speranțe și deziluzii.
Actorii sunt de senzație, începând cu Sandra Hüller care interpretează un personaj ce poate fi machiavelic sau angelic, nu însă ambele simultan. Hm, sau poate?
Mi-a plăcut și puștiul care l-a jucat pe copilul cu probleme de vedere care și el dă dovadă de o minte ce nu-i deloc inocentă. Sau poate am interpretat eu eronat.
Și al treilea actor de laudă este câinele, Snoop, care-i eclipsează pe colegii lui umani.
O să vedeți voi de ce.
Ca aspect tehnic nu-i nimic remarcabil, la acest capitol producția este una lipsită de fandoseli vizuale, ea se bazează pe hrană pentru creier, nu artificii pentru ochi.
🏆 Anatomie d`une chute – Verdict 👍 sau 👎?
După atâtea filme bombastice și explozive a fost o gură de aer proaspăt, că tot suntem la munte, să urmăresc o producție atât de bine închegată la nivel cerebral.
Ceea ce se întâmplă în film, mai ales în actul 3, are menirea de a mă face să mă gândesc în continuare la el pentru că nu-s sigur de sentința dată în sala de judecată.
Sau poate tocmai asta este și una din chichițele filmului, să te facă să te îndoiești de orice ți se spune pentru că totul este interpretabil pentru a căpăta altă semnificație.
Deci, orice vorbă poate fi răstălmăcită dacă este scoasă din context, iar aici se practică la greu această strategie pentru a bulversa juriul și, implicit audiența.
Sună cunoscută treaba, nu? Că doar suntem zi de zi asaltați de acest scos din context și devine tot mai greu să triem ce-i real și ce-i fals.
Ce să mai, am găsit pelicula a fi excelentă și sinapsele încă mai molfăie la ea încercând să decidă care verdict este corect, cel dat de film sau cel gândit de mine.
Până să ajung la ceva concludent care să mă satisfacă, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să strig „Liniște în sală!‟ și să bat cu 9 ciocane în masă pentru a calma publicul gălăgios.
Și nu știu dacă poate fi interpretat în vreun fel ce voi scrie mai departe, dar filmul este regizat și scris de o femeie, Justine Triet, deci unde este și talent, nu doar gen, iese ceva excelent.
(4,5 / 5)
Deci ‘palmodorul’ a fost pe merit…
Sandra Huller mai are un film anul ăsta, care și acela se anunță a fi un contender serios la premii, The Zone of Interest.
Vazusi filmul amu. Nu mi s-a parut ca joaca extraordinar. Nici o emotie nimic. Un film plat. E sau nu criminalã? Atat. Nici mie nu mi-a placut decizia judecatorilor. Nici la final nu mi-a placut. Sa te duci sa bei si sa mananci in loc sa mergi repede la copilul tau? Sa te culci mangâind cainele in loc sa adormi cu copilul in brate? Mi s-a parut psihopata si perfect capabila de chestii. Mai ales ca a si scris cateva. S-a facut referire la romanele lui Stephen King. Am citit cateva. Intr-un roman, nu stiu care, e o femeie sadica care tine un barbat prizonier si ii rupe picioarele cu un ciocan parca, constant. Sadic. M-a infiorat cartea, eram tanar. Daca tu, ca scriitor, poti sa iti inchipui si sa scrii asa ceva trebuie sa fii un pic capabil de acele lucruri.