Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Încerc să mă reculeg, să-mi găsesc cuvintele și să jonglez pe lângă multiplele evenimente care se petrec în Endgame.
Aplaud pentru început trailerele (măcar primele 2 pe care le-am văzut) pentru că sunt fenomenale în sensul că nu transpiră nimic din film.
Așa că voi scăpa și eu doar din partea de început a filmului. Pentru cine nu a văzut Infinity war, acesta s-a încheiat cu un Thanos victorios, spulberând jumătate din univers spre prosperitatea materială și sufletească a celeilalte jumătăți norocoase, în concepția lui.
Filmul reia povestea la scurt timp după finalul din Infinity war cu personajele rămase (Captain America, Iron Man, Black widow, Banner, Thor, Rocket, Rhodey, Nebula) trebuind să se obișnuiască, în ciuda durerii imense, cu dispariția celor dragi.
Soluțiile pentru inversarea pocnetului înmănușat thanosian nu par a exista și, chiar dacă sufletul se opune, creierul le spune că trebuie să se resemneze.
Dar toate astea se schimbă când în peisaj apar Scott Lang, nu e spoiler, se reîntoarce din tărâmul cuantic, și Carol Danvers, aka Captain Marvel, care primește semnalul transmis cu ultima suflare de Nick Fury înainte ca vântul să îi împrăștie eterna înjurătură.
Undeva, pe acolo, se află și Clint Barton, aka Hawkeye, aflat într-o misiune proprie, dar lasă totul baltă pentru a se alătura echipei nou formate cu speranța reaprinsă în suflet că răzbunătorii vor reuși să readucă lucrurile la normal.
Gata, s-a terminat lecția premergătoare, atât spun din film. Oricum, cei care sunt la zi cu universul MCU știau deja toate astea.
Endgame este cu adevărat cântecul de lebădă al acestor primi 10 ani din MCU, atât prin magnitudinea producției, cât și prin ceea ce se întâmplă în film.
Ceea ce cu toții anticipam cu nerăbdare, dar și cu inima îndoită, se întâmplă. Cine, ce, cum, unde, am lacătul pus și cheia aruncată în seiful cu PIN-ul Π.
Țin să lansez un avertisment, măcar asta îmi permit să spun, Endgame nu are foarte multă acțiune, cel puțin nu atât pe cât anticipam.
Prima jumătate a filmului se concentrează pe efectele tragice, dar și tangențial benefice (dovada unui personaj negativ de excepție), ale misiunii duse la bun sfârșit de către Thanos, precum și pe conceperea planului de bătaie din partea neprăfuiților pentru a restaura ordinea în univers.
Aici nu mai sunt super-eroi, ci oameni simpli și neputincioși, puși în fața unei realități devastatoare, sumbre și ireversibile, din punctul lor de vedere.
Abia a doua jumătate a filmului se axează pe acțiune și nici aici nu avem parte decât de o singură bătălie memorabilă, dar este una monumentală. Ce a fost pe aeroportul din Civil war sau în Wakanda din Infinity war a fost pistol cu apa pe lângă ce se întâmplă în Endgame. Este destul de greu de ținut socoteala cine cu cine pentru că bătălia este una ce va intra în cărțile de istorie prin grandoarea ei. Din nou, nu spun dacă sunt multe sau puține personaje participante, pentru a nu da spoilere, dar avem parte de un spectacol greu de egalat vizual.
Nici nu mai este cazul să pomenesc că efectele speciale sunt fără cusur, nici nu mă așteptam la altceva, iar tehnologia „deaging” devine tot mai bună cu fiecare film.
Endgame este surprinzător, o ia pe niște cărări la care nici în cele mai năstrușnice coșmaruri nu mi-aș fi imaginat în privința evoluției anumitor personaje după PUJU – Pocnetul Ucigător a Jumătate de Univers.
Și ne poartă într-o călătorie nostalgică din care vei ieși cu ochii umezi fără să fi ajuns la momentele cu adevărat devastatoare, Endgame face legătura cu multe din filmele anterioare din MCU.
Așa, ca un mic indiciu, nu au avut prea multe de filmat în prima parte.
Ce nu mi-a plăcut, că există și astfel de momente care m-au deranjat.
În afară de soluția pe care au găsit-o și care este cea vehiculată de toată lumea (deși nici nu îmi imaginez cum ar fi putut încerca să rezolve altfel) și care a generat câteva momente lipsite de logică (inerente și specifice oricărui film care se luptă cu călătoria în timp), umorul m-a sâcâit la culme.
Poate s-a vrut a fi un mecanism de ajustare, de trecere prin momentele de după, adoptat de personaje, dar au fost cam multe pentru mine și unele dume mi s-au părut puerile și nu se potriveau deloc în atmosfera sumbră și apăsătoare.
Plus că nici nu am înțeles câteva scene și efectele lor, dar asta pentru că nu am procesat pe îndelete filmul.
O altă hibă, dar asta este cauzată de ratingul filmului și este ceva specific Disney, este lipsa limbajului vulgar și a violenței sângeroase, normale într-o bătălie de asemenea proporții. În afara de câteva shit-uri și ceva zgârieturi, în rest nimic oripilant.
Și Disney nu s-a abținut să nu ne tragă de urechi cu o mică scenă în ton cu timpurile.
În rest, filmul este cu adevărat epic, vor fi câteva faze de wow și mamma mia, în care avem parte de niscai revanșe mult așteptate și o secvență demnă de un HOLY MOTHERFUCKER SHIT!!! în care veți fi curentați prin fiecare fir de păr disponibil.
Ah, și veți plânge la greu. Practic o oră jumătate am stat cu ochii umezi atât datorită, dar și din cauza, a ceea ce se petrece pe ecran.
Pentru mine momentul intrării lui Thor în Wakanda din Infinity war a fost depășit în Endgame. O să știți despre ce vorbesc când veți vedea filmul.
Se moare în film, se simte că este un final, se moare atât fizic, cât și spiritual, pe plan metafizic. Este finalul călătoriei pentru anumite personaje, dar un sfârșit ce ia diverse forme. Nu mă înjurați dacă sunt prea ambiguu, dar chiar nu pot spune mai multe.
Endgame este un carusel de emoții plasat într-o poveste nu prea originală la fundație, dar pe care o iert pentru că este sfârșitul unei ere, am crescut alături de aceste personaje, am râs, am plâns, am suferit și am trăit alături de ele aventuri fantastice.
Filmul m-a lăsat plutind în derivă într-un ocean de emoții și sentimente contrare, de uimire pentru realizarea tehnică de proporții colosale, de amărăciune că s-a terminat, de tristețe pentru ceea ce se întâmplă în film și de bucurie că am putut fi martorul unui spectacol de-o grandiozitate olimpiană.
A reușit să mă termine psihic nu de sine stătător, ci per ansamblu, fiind epilogul magnific al unui univers construit de-a lungul unei decade, un episod de adio care, implicit, nu avea cum să nu mă miște.
Este o concluzie atât satisfăcătoare, cât și devastatoare, a acestui univers, bate ultimul cui în coșciugul evoluției multiplelor fire narative și îi dau momentan 9, mai am nevoie de câteva vizionări pentru a mă decide la nota finală. Adică dacă îi dau 10.
Comparativ cu Infinity war, Endgame are un impact emoțional mai puternic, dar Infinity war are un ritm mai fluent pentru că Endgame sare de la un ritm de scaun cu rotile la unul de Usain Bolt.
PS. Da, Stan Lee are un cameo și nu, nu sunt endcredits. Deși știam asta, tot am stat până la final din respect pentru cei ce au lucrat la realizarea acestui film de-o mărime cosmică. Totuși, la final este ceva. Poate nesemnificativ pentru unii, străin pentru alții, dar cu impact emoțional pentru mine.
(4,5 / 5)
Trailer:
Hey Nipemi
De curând m.am gandit la faptul că mă uit la foarte multe filme si că ar fii frumos să încep să imi împărtăsesc experiența mea cu altii oameni asa că în urmă cu 2 ore mi.am facut un blog in care mi.am publicat prima mea recenzie.As vrea să te rog dacă poți să arunci un ochii si să îmi dai un sfat sau două si aici mă refer la structura compozitiei si la recenzie in general. Nu mi.am făcut cabal de youtube deoarecec sunt mult mai încrezător când scriu . O sa las linkul mai jos , iar in cazul in care nu vrei… e ok
A scuze siteul oricum ți.l arată
Multumesc anticipat
Nu vreau să te descurajez sau să crezi că-s rău intenționat, dar înainte de toate încearcă să scrii corect. Fie folosești diacritice, fie nu folosești, nu dă bine să le folosești răzleț. Înainte de a publica verifică-ți recenzia pentru eventuale erori, am citit-o pe cea cu Iron man și are prea multe. Că mai scapă, când și când, câte una, nu e problemă, dar ai prea multe. Cât despre fond, ești la început, după câteva zeci de recenzii îți vei da drumul și îți vei găsi un stil propriu. În rest, baftă.