Black Hawk down

Cu Black Hawk down Ridley Scott a vrut să arate că nu doar alde Steven Spielberg știu să facă filme de război, așa că după Saving private Ryan, Scott a zis că poate și el.

Ca atare, vrând să fie mai șmecher decât Spielberg, a lăsat deoparte războaiele mondiale, că și așa sunt vechi, și a aterizat (mai ceva ca elicopteru-n București) în Somalia anului 1993, în războiul civil din Mogadishu.

Și este de la sine înțeles că unde este sămânță de război se înființează și Unchiul Sam cu stropitoarea să se asigure că sămânța se transformă în conflagrație nimicitoare, că nu se simt bine americanii până nu se bagă ca șnuru-ntre buzele florale.

Fără un preambul prea lung, că se răcește țeava mitralierelor, 3 elicoptere Black Hawk cu mulți militari la bord sunt trimise în inima inamicului pentru a captura doi locotenenți ai capului răutăților în speranța că așa îl vor scoate la lumină pe generalul Aideed.

Din nefericire pentru americani, somalezii, chit că lihniți de foame și cu siluetă de scândură, reușesc să pună la pământ 2 dintre elicoptere, declanșând astfel un haos cumplit care duce la o luptă întinsă pe ore bune între cele două forțe combatante.

Așadar, avem pe de o parte 2 elicoptere la pământ și câțiva zeci de soldați americani țintuiți locului și pe de altă parte restul Somaliei care le vrea cu tot dinadinsul glanda.

Amu` nu văd rostul să vă înșir numele personajelor pentru că Black Hawk down este un film oarecum atipic de război în sensul că nu veți regăsi în el un erou care se află în mijlocul atenției, niciunul din cei prezenți pe ecran nu este mai prejos de ceilalți. Aici mă refer, desigur, la americani, că nah, este făcut de ei, deci rotițele propagandei trebuie să se învârtă cu spor.

Însă în afară de acest mic impediment în care americanii se portretizează singuri în salvatorii lumii deși nu i-a întrebat nimeni de sănătate, Black Hawk down este unul dintre cele mai bune filme de război, aș putea merge chiar până acolo încât să scriu că-i cel mai șmecher film de război modern, adică nu se ia la trântă cu alea mondiale sau cu Vietmanul.

Are un stil vizual aparte, spre ciuda lui Michael Bay, adică nu împopoțonează scenele cu explozii exagerate, nu bubuie nimic în miliarde de scântei, nu-i spectaculos din acest punct de vedere așa cum este, spre exemplu, Pearl Harbour. Dar Black Hawk down excelează la capitolul realism, modul în care este filmat te face să te simți ca un răcan picat ca nătăflețul în mijlocul unei bătălii despre care n-ai habar și simți din confortul patului/canapelei/fotoliului de acasă cum îți vâjâie pe la urechi gloanțele cu nemiluita și cum dârele de la RPG-uri te fac să te arunci după primul perete pentru a te ascunde.

Și nu ai deloc timp să-ți tragi sufletul, odată pornită hărmălaia, ea se oprește abia după ce se termină genericul de final pentru că așa-i la război, fără pauze de pișulică, finalizarea vine când se termină gloanțele sau oamenii.

Este imperial din punct de vedere vizual, realizarea tehnică fiind una de invidiat, de la editarea perfectă care-ți dă sindrom post traumatic din vârful plăpumii până la sunetul magistral care-ți bubuie în timpane, iar coloana sonoră semnată de Hans Zimmer, cu triluri tribale și muzică modernă, îți face sângele să pulseze ritmic.

Iar acțiunea este de-a dreptul viscerală, n-are milă de spectator, că doar suntem la război, nu la gimnastică artistică, așa că n-are rost să vă pregătiți carnețelul de autografe pentru că nu aveți siguranța că favoritul pe care ați pus ochii va supraviețui până la final. Astfel, Black Hawk down este și un film imprevizibil, chiar nu știam cine va scăpa și cine va crăpa, așa că momentele dramatice vin pe nepusă masă și te lovesc în plin ca un mortar primit în piept.

Filmul este de-o „intensitate intensă‟ încât te lasă stors de puteri până la final, este nemilos cu ritmul, nu se oprește să-ți bandajeze sentimentele, ci te injectează cu morfină și te cară mai departe într-o luptă perpetuă în care speranța victoriei și a salvării de la o moarte pe un tărâm străin pâlpâie tot mai slab.

Black Hawk down nu încearcă să glorifice războiul, deși la prima vedere așa ai crede, cu actul 1 în care facem cunoștință cu mândria americanilor, soldații de elită, toți trași parcă prin același șablon, cu gânduri patriotice, fideli oricărui ordin, cu arma-n dinți și mâna pe steag, dar odată pornită acțiunea războiul este prezentat așa cum este în realitate, o luptă surdă între oameni politici, dar purtată de niște soldați care se omoară fără să știe de ce. Și soldații se transformă radical, de la statuile neclintite, dornici de preamărire neînfricată, devin oameni speriați, care se tem pentru viața lor, nu mai sunt roboți, ci devin umani.

Tensiunea din film este atât de densă și de deasă încât mi s-a răsuflat berea tot așteptând s-o beau și s-au stricat și floricelele, am uitat complet de ele, captivat de acțiunea furibundă și sângeroasă prezentată în toată (in)gloria ei pe micul ecran.

Ce mi s-a părut interesant a fost faptul că deși caracterizarea personajelor este una frugală, nici n-avea cum Ridley Scott să ne pună față-n față la taclale cu fiecare personaj mai important că se ducea filmul spre 5 ore, cu toate astea am percutat emoțional la fiecare deces pentru că nu știam prea multe despre personaje, dar aveam impresia că-s camarad cu ei de când lumea și pământul.

Regizorul nu se sfiește să ne arate atrocitățile generate de război și sunt secvențe de-a dreptul devastatoare, câteun părinte purtându-și pe brațe trupul însângerat al copilașului ciopârțit de gloanțe, care te oripilează instantaneu și te pune pe gânduri cu privire la nimicnicia rasei umane, cu indivizi care n-au niciun pic de respect pentru viața altora și care sunt interesați doar de putere și de propria persoană.

Black Hawk down se ferește în a fi prea american, știți voi scenele alea clișeice cu steagul fluturând țanțos în aer, cu povești siropoase de dragoste, cu reuniuni emoționante de familie, cu discursuri înflăcărate cum că ei sunt și covrigul, dar și gaura din covrig, și poate de asta filmul pare atât de realist, pentru că prezintă o situație fără multe înflorituri în care nicio parte beligerantă nu-i erou pe de-a-ntregul, dar nici diabolică în totalitate.

Nu mi-a venit să cred când am descoperit în el figuri cunoscute care pe atunci abia își făceau debutul în actorie. Pe lângă Josh Hartnett (Pearl Harbour) sau Ewan McGregor (Doctor Sleep) și mulți alți deja veterani într-ale actoriei, i-am găsit la începuturile lor pe Eric Bana (The dry), Ty Burell (Rough night) sau Tom Hardy (The revenant, Mad Max: Fury road).

Așa cum este lesne de imaginat după cât am scris și cât am lăudat Black Hawk down, mi s-a părut un film excepțional, cu dialoguri serioase, fără replici stupide sau glume infantile, cu o imagine fabuloasă și un sunet pe măsură, iar acțiunea este una dintre cele mai frenetice și haotice dintr-un film de război, bașca foarte viscerală, așa că mă duc să-i sterilizez 10 cleme.

5 out of 5 stars (5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

Captain America: The first Avenger

Captain America: The first Avenger răstoarnă un proverb și ne arată cum „Cei dintâi vor …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *