Blonde

BlondeNetflix a devenit casa somptuoasă a lui Blonde, film care are drept subiect cea mai faimoasă blondă din cinematografia de până acum. Și nu mă refer la vreun personaj cu perucă din House of the dragon, ci la însăși Marilyn Monroe.

 

🎬 Blonde – Premisă

Să încerc să descriu povestea din Blonde este ca și cum v-aș recita Tatăl Nostru sau primele 2 strofe din imnul României, adică lecturi pe care toată lumea le știe sau ar trebui să le știe.

Filmul gravitează în jurul vieții zbuciumate și pline de hârtoape societale a celebrei blondine Monroe care a captat atenția întregii lumi timp de vreun deceniu la jumătatea secolului trecut.

Suntem purtați de-a lungul existenței sale încă din fragedă pruncie, cu spicuiri din conviețuirea cu mă-sa, până la fatidicul moment care i-a adus obștescul și timpuriul sfârșit.

Astfel, urmărim evoluția sinusoidală a celei născută Norma Jeane, nume de scenă Marilyn Monroe, jucată de Ana de Armas (No time to die) pe parcursul a aproape 3 ore de m-am și speriat când am văzut durata atât de vârtoasă a filmului.

Astea fiind scrise, amu` se pune întrebarea: „Da` filmul? Cum fu filmul?‟

Păi să strig „Acțiune!‟

 

💭 Blonde – Comentariu

Încă din start Blonde mi-a scos ștecherul din priză și m-a deconectat de la atmosfera filmului din cauza, și se știe ce urmează, actriței principale.

Ori că mi-a fost băgată subliminal ideea că Ana de Armas (Knives out) n-a reușit să scape de pronunțatul accent latin, ori chiar așa a fost, cert este că m-a zgâriat în permanență modul ei de a vorbi, simțeam că se scremea să își ascundă sorgintea latină, dar nu a reușit.

Este o diferență enormă între cum vorbește în copilărie, când Monroe este jucată de Lily Fisher, o limbă engleză perfectă, și cum parlamentează la maturitate, de zici că a fost plecată 15 ani în Spania.

Plus că șoptește în permanență, știu că așa vorbea Monroe, dar toate liniile ei de dialog păreau a fi un cântec de leagăn. A trebuit să mă iau la palme să nu mă adoarmă vorbele ei suave și mieroase.

De ar fi fost ăsta singurul inconvenient, pff, m-aș fi declarat super mulțumit.

Dar Blonde vrea să fie un film aparte, neconvențional comparativ cu o biografie normală, astfel încât scenariul adoptă o structură specială, dar care pe mine m-a dezamăgit profund.

Realizarea tehnică este prea sofisticată, prea artistică, prea abstractă pentru binele filmului.

Directorul de imagine pare că nu a știut ce vrea de la el sau a avut chef de experimente pentru că:

– se schimbă în permanență aspect ratio-ul, de la 4:3, ratio de tub catodic, se face trecerea la 16:9, ratio de plasmă;

– paleta coloristică suferă și ea permanente modificări, când o arde în alb-negru să pară mai elevat, când o dă pe color, să fie în ton cu vremurile;

– tehnicile de filmare sunt diverse în mod nejustificat, când face stop cadru îndelungat pe te miri ce obiect fără importanță, când blurează imaginea de zici că te-a luat glaucomul pe nepregătite.

Urăsc când regizorii vor să se dea în stambă cu alegeri pseudo-artistice doar de dragul de a se umfla în pene.

Păi las-o naibii de treabă, nu am dat o târlă de bani pe un televizor 4K să mă uit la un pătrat alb-negru ca pe vremea Diamant-ului doar pentru că îi flatulează regizorului prin cap aere de preamărire cinematografică.

Și uite așa Blonde mi-a bombardat săracii ochi care au fost nevoiți să se ajusteze foarte des la schimbările tehnice care se petreceau pe ecran.

Blonde este lipsit de consecvență din acest punct de vedere.

Nu că ar fi mai ermetic când vine vorba despre scenariu, și ăsta unul extrem de dezlânat și haotic, ducând la o harababură pe care nu ai cum să o ordonezi în ceva bine închegat din care să și pricepi ceva.

Filmul este îmbibat cu mult suprarealism, aproape ca un basm de coșmar, uneori nici nu știam dacă scenele sunt aievea sau doar niște plăsmuiri ale unei imaginații bolnave, fapt ce dăunează mult coerenței producției.

Am înțeles la perfecție aceste alegeri, menite parcă să ne ducă în interiorul minții fracturate a personajului principal, o minte spartă-n mii de cioburi care nu mai raționează cum trebuie, cu probleme disociative și care devine dependentă de droguri pentru a funcționa cât de cât la parametri normali.

Dar asta, cel puțin pentru mine, nu s-a tradus și într-un film bun deoarece enervarea mea a fost accentuată și de repetarea excesivă a unor laitmotive precum scena fustei din Seven year itch, repetiții care îți sunt întipărite în minte cu fierul încins al unui scenariu alandala.

Blonde

 

Aveam impresia că regizorul nici nu a avut un scenariu finalizat și filma azi ce a visat în noaptea precedentă pentru că scenele nu par a face parte dintr-un tot unitar, ci sunt mai mult niște episoade separate și nelegate de vreun liant narativ.

Într-adevăr, dacă este să remarc ceva pozitiv la Blonde, dacă se poate numi așa, este prezentarea unei lumi hollywoodiene depravate, în care actrițele erau doar carne de tun și al căror talent era măsurat în funcție de disponibilitatea lor de a da jos textila.

Și asta este dezgustător, mai ales că se pare că pe acolo lucrurile nu au evoluat foarte mult, și azi aflăm despre aceleași metehne misogine însoțite de abuzuri sexuale care te oripilează.

Monroe este una dintre acele victime, deși era o persoană extrem de inteligentă, se știa cu alde Cehov și Dostoievski, pentru că era femeie a fost redusă doar la un sex simbol și trebuia să facă pe prostuța pentru a obține roluri. Și nu doar pe prostuța, asta n-ar fi fost cine știe ce, dar sacrificiile pe care a trebuit să le accepte (mai mult cu forța) te vor dezgusta.

Ți se întoarce stomacul pe dos urmărind jeguri umane care se cred stăpâni peste oricine doar pentru că au posibilități financiare și îi consideră pe cei sub ei ca fiind niște sclavi care n-au voie să crâcnească.

Ana de Armas (Blade runner 2049), dincolo de buba accentului spaniol, se dedică trup și suflet rolului, mai ales trup, nu degeaba are rating 18+ pe Netflix.

Din păcate, brambureala din scenariu diminuează meritele ei actoricești pentru că nu există punți de legătură între momentele cheie pentru a duce la un rol cu adevărat mare.

 

🏆 Blonde – Verdict

Este greu de imaginat cum un film poate fi atât de polarizant chiar în sânul spiritual al unui singur privitor.

Blonde transmite atât de bine niște mesaje cutremurătoare referitoare la starea decrepită a Cetății Filmului care distruge vieți în schimbul unui pumn de faimă, dar o face într-un mod atât de iritant și sâcâitor încât diminuează importanța acelor mesaje.

Este o elegie suprarealistă plină de tristețe despre singurătatea distructivă, intră cu toporul în dezgustătorul trend #metoo (adevăratul #metoo) și nu se sfiește în a se lua la trântă cu sintagma „daddy issues‟ care aici capătă o conotație atât depresivă, cât și melancolică.

Blonde este un film care reușește rara performanță de a fi atât de bun în a fi atât de prost.

Scenariul este marea problemă a filmului, la fotofiniș cu aroganța regizorului care s-a vrut a fi mai profund decât i-a permis plapuma, pentru că este sâcâitor prin lejeritatea cu care trece peste momente importante din viața actriței, dar se concentrează pe niște chestii care mie mi s-au părut irelevante.

Poate voi îl veți interpreta altfel și îl veți găsi mai bun decât am făcut-o eu.

Atenție însă pentru că trebuie avut în vedere faptul că nu este un film biografic normal, de tip documentar, ci este extrem de ficționalizat.

Nu mai am decât să scriu că unele filme de 3 ore îmi dau impresia că durează foarte puțin, iar altele o eternitate, Blonde intrând în a doua categorie.

M-a lăsat la final cu o imensă durere de cap și am înghițit rapid 4 pastile Nurofen, nu mai multe, că nu am vrut să o dau în bâlbâieli și să mă procopsesc cu o supradoză fatidică.

2 out of 5 stars (2 / 5)

Recenzie video:

Trailer:

IMDB

Rotten Tomatoes

About admin

Check Also

Moonlight

Moonlight

2016 Câștigătorul din acest an, La La Land, pardon, Moonlight a mai adus premii pentru …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *