NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Am plecat urechea la recomandarea unui coleg de breaslă și m-am uitat la Blue Velvet, filmul semnat de David Lynch.
📖 Premisă
Jeffrey Beaumont (Kyle MacLachlan – Confess, Fletch) revine în orășelul natal după ce tatăl său ajunge la spital. În drum spre casă, găsește o ureche umană pe un teren viran. Unii norocoși găsesc un portofel, niște chei, o bancnotă de zece lei. El nu. Dă peste o ureche.
O predă poliției, dar curiozitatea nu-i dă pace. Ajutat de Sandy (Laura Dern – Jurassic Park), fiica unui copoi, începe să investigheze pe cont propriu și ajunge la Dorothy Vallens (Isabella Rossellini – Conclave), o cântăreață de club care are mari probleme cu un individ pe nume Frank Booth (Dennis Hopper – Speed).
Iar Frank este omul lângă care, dacă te-ai trezi în autobuz, ai coborî la prima stație. Chiar dacă autobuzul încă n-a oprit.
💭 Comentariu
🎬 Un Lynch neobișnuit de cuminte. Mă rog, relativ!
Mă considerați într-o ureche dacă spun că Blue Velvet nu mi-a nenorocit creierii?
David Lynch și cu mine avem o relație cinematografică în care, de regulă, unul dintre noi știe ce se întâmplă pe ecran, iar celălalt încearcă să afle.
După Mulholland Drive și Lost Highway, am ajuns să consider perfect normal ca un personaj să se transforme în altul, să moară de două ori sau să descopăr la final că primele două ore au fost visul unei persoane pe care nici măcar n-am văzut-o.
Și vine Blue Velvet: fără identități schimbate, fără cronologii imposibile și fără să mă trimită pe internet să caut explicații despre ce naiba am văzut. Lynch mi-a spus o poveste pe care am înțeles-o de la prima vizionare. Nu știu dacă să mă bucur sau să mă simt înșelat.
Filmul începe cu imaginea unui orășel american în care toată lumea pare să aibă timp de grădinărit. Trandafiri roșii, garduri albe, pompieri care salută din mașină și peluze tunse cu o precizie care ar face invidios orice administrator de stadion.
Apoi camera coboară sub gazon și descoperim că insectele au propriul lor program, ceva mai puțin prietenos decât cel al locuitorilor de la suprafață.
Așadar, sub imaginea aceea impecabilă a Americii se ascund destule mizerii. Și nu mă refer doar la insecte. Sau, cel puțin, asta am dedus.
Orășelul devine tot mai dubios, deși nimic nu se schimbă spectaculos în aspectul lui. Aceleași străzi, aceleași case, aceleași grădini. Doar că acum știm ce se întâmplă în spatele unor uși.
Jeffrey adună indicii, urmărește suspecți și ajunge să rezolve misterul fără să descopere că este propriul lui tată dintr-o realitate paralelă. Pentru un thriller polițist, toate bune și frumoase. Pentru un film de David Lynch, aproape că m-am simțit răsfățat cu explicații.
😈 Dennis Hopper, omul căruia nicio asociație de proprietari nu i-ar aproba mutarea
Dennis Hopper este absolut dement. Înjură, urlă, plânge, inhalează gaz și trece de la comportamentul unui copil răsfățat la violență extremă înainte să apuci să te hotărăști dacă ultima lui replică a fost o amenințare sau o declarație de dragoste.
Are și un vocabular care ar face să roșească un șofer de TIR blocat pe Valea Prahovei.
Dar cea mai reușită secvență, pentru mine, este cea în care Ben (Dean Stockwell – Air Force One) mimează „In Dreams”, folosind o lampă drept microfon. Frank ascultă fascinat, aproape emoționat, iar întreaga adunare de dubioși participă la un mic spectacol romantic.
Pentru câteva clipe, ai impresia că ai nimerit la o petrecere organizată de niște oameni excentrici. Apoi Frank își amintește că este Frank.
L-aș fi vrut pe Ben ceva mai mult pe ecran. Dean Stockwell are doar câteva minute la dispoziție, dar reușește să facă dintr-o lampă unul dintre cele mai memorabile obiecte ale filmului. Și asta într-o producție care începe cu o ureche tăiată!
🎨 Catifea albastră, buze roșii și cântece pentru oameni care ar trebui să fie la închisoare
Dacă povestea mi s-a părut neobișnuit de ușor de urmărit pentru Lynch, felul în care este filmată mi-a amintit imediat cu cine am de-a face.
Culorile sunt aproape obraznic de frumoase: roșul trandafirilor și al buzelor, albastrul catifelei, întunericul din apartamentul lui Dorothy. Ai putea scoate cadre din film și să le pui pe pereți. Mă rog, poate nu chiar pe toate, dacă vrei să mai primești musafiri.
Și apoi vine muzica. Angelo Badalamenti îmbracă orașul într-o atmosferă romantică, în timp ce Lynch pune melodii de dragoste lângă oameni care au o înțelegere foarte personală a afecțiunii.
„Blue Velvet” sună ca o amintire frumoasă din tinerețea părinților, numai că aici ajunge să însoțească o poveste în care nimeni nu prea are motive să zâmbească.
Iar „In Dreams” este exemplul perfect. După scena cu Ben, nu cred că voi mai asculta vreodată Roy Orbison fără să-mi apară în minte Frank Booth. Omul a reușit să-mi strice o melodie romantică fără să cânte măcar un vers.
Lynch nu face urâtul să arate urât. Îl așază printre lucruri frumoase, îi pune muzică și te lasă să descoperi singur ce-ai admirat.
🖤 Sandy sau Dorothy? Liniștea de acasă sau necazurile de după miezul nopții?
Jeffrey ajunge prins între două femei care îl atrag din motive complet diferite.
Cu Sandy ar putea avea o viață liniștită, cu seri petrecute împreună și concedii în care cea mai mare dilemă ar fi dacă merg la munte sau la mare.
Dorothy, în schimb, îl introduce într-o lume a dorințelor interzise, a pericolului și a întâlnirilor din care nu știe dacă va mai ieși întreg.
Sandy este fata pe care ai prezenta-o părinților. Dorothy este femeia despre care părinții ar afla probabil de la poliție.
Isabella Rossellini interpretează o femeie abuzată și șantajată, obligată să suporte comportamentul lui Frank pentru a-și proteja familia.
Dorothy te sperie, îți provoacă milă și, uneori, te face să te întrebi cât din comportamentul ei vine din trauma provocată de Frank. Pericolul care îl atrage pe Jeffrey reprezintă, pentru ea, coșmarul din care încearcă să scape.
Jeffrey, în schimb, devine tot mai interesat de ea. Și nu doar pentru că Isabella Rossellini arată ca Isabella Rossellini.
Inițial, pare băiatul cuminte care vrea să rezolve un mister, dar ajunge să se ascundă în dulapul unei femei pentru a o privi fără știrea ei. Sherlock Holmes ar fi cerut probabil un mandat.
Sandy visează la romantism, în timp ce băiatul de care s-a îndrăgostit își petrece serile prin apartamentele unor femei necunoscute, unde riscă să fie omorât de un psihopat cu mască de oxigen.
Kyle MacLachlan are exact fața potrivită pentru Jeffrey: băiatul premiant pe care părinții îl lasă singur acasă fără nicio grijă. Dacă ar ști ei ce face când iese la plimbare…
Noi ce am fi ales în locul lui Jeffrey? Siguranța, afecțiunea și poate chiar banalitatea confortabilă oferite de Sandy sau aventura periculoasă alături de Dorothy, cu tot cu riscul de a nu mai apuca dimineața?
🏆 Verdict
Blue Velvet este un film căruia nu prea știu ce să-i reproșez, dar nici nu pot spune că am rămas impresionat.
Dennis Hopper este extraordinar, Isabella Rossellini trece de la vulnerabilitate la gesturi care te lasă cu gura căscată, iar Lynch pune imagini superbe și melodii romantice lângă cele mai sinistre întâmplări din Lumberton.
Dacă mă întrebați ce-mi voi aminti peste câțiva ani din Blue Velvet, probabil că voi începe să fredonez „In Dreams”.
Numai că eu am rămas în așteptarea acelui Lynch care îți arată două ore de film, după care te trimite să cauți explicații despre ce ai văzut. Aici n-a fost cazul. Misterul s-a lămurit, Jeffrey și-a terminat investigația, iar eu am putut merge liniștit la culcare.
Poate că am ajuns prea târziu la Blue Velvet, după ce am văzut filmele în care regizorul și-a dus obsesiile mult mai departe. Sau poate că, pur și simplu, nu m-a impresionat atât de mult pe cât speram.
N-am de gând să inventez defecte doar ca să-mi justific nota și nici să-l declar capodoperă pentru că așa scrie în cărțile de cinema.
Tot ce știu e că, dacă voi găsi o ureche pe câmp, o las acolo. N-am chef de complicații inutile.
Trailer
