Candyman

Suntem călare pe remake-uri și sequel-uri, că atât putem la momentul actual, acum a venit rândul lui Candyman să primească un nou capitol, de parcă primul a fost cine știe ce succes imens la boxoffice.

După o scurta incursiune în trecut, unde aflăm povestea lui Candyman, un ciung care-și ademenea victimele cu bomboane, dar fără dubă, revenim în prezent unde dăm peste artistul fomist Anthony  (Yahya Abdul-Mateen II – The trial of the Chicago 7) care nu prea mai are inspirație, și vorba aia, cât să mai stea pe cârcă gagică-sii să o mulgă de bani?

Așa că în căutarea unei muze, Antonică pribegește printr-un cartier de negri lăsat în paragină unde a luat naștere legenda lui Candyman.

Aici descoperă cu stupoare istoria întunecată a cartierului muribund și, cum îl mănâncă limba, sloboade blestemul care îl aduce la viață pe Candyman.

Hai că știți care-i meșteșugul legendei urbane, bâzâitorul dulceag  cu cârlig apare dacă îi rostești numele de 5 ori la rând, Candyman, Candyman, Candyman, Candyman, Cand…. hai dă-l în peninsula mea, că n-am curaj să termin a cincea rostire, că mai știi cum mi se umple oglinda de albine?

Produs de Jordan Peele, mă așteptăm de la Candyman să fie un horror măcar decent care să-mi satisfacă pofta de ceva grozăvii intestinale prezentate pe pereți, dar filmul trebuia să se numească mai degrabă Beleman, nu Candyman.

Hai măi că n-ai cum, n-ai cum să-ți bați joc în halul ăsta de filme doar pentru a ne îndesa pe gât propaganda socială fierbinte a momentului. Practic filmul este doar o lungă prelegere parlamentară în care ni se explică excesiv, cu lux de amănunte, cum negrii au fost asupriți de-a lungul timpului și cum albii nenorociți i-au lăsat fără școală, fără slujbe, fără locuințe, fără creier, fără chef de muncă și doar cu dorință de scandal.

Ăsta este tot filmul. Albul este de vină că acel cartier populat de negri are blocuri jegoase, care se dărâmă, că este mizerie peste tot, că îți iei cuțite-n spate noaptea și pumni în gură ziua, albii-s de vină pentru orice, iar negrii sunt toți sfinți neprihăniți.

Ah, și din când în când filmul își mai aduce aminte că se numește Candyman și ne mai bagă ceva scene care se ocupă și de acest subiect. Cum arată în 2021 un film numit Candyman dacă dăm la o parte toată poleiala #blm? Ei bine, răspunsul este trailerul, tot filmul, cel puțin partea care interesează, este în trailer. V-am scutit de un chin.

Săracul film, încearcă sa se înscrie în valul filmelor woke, dar mai rău face pentru că propagă aceleași clișee obosite care au infestat Hollywoodul. Avem un personaj gay al cărui singur scop pare a fi acela de a trâmbița în fiecare scenă cât de gay este pentru că se comportă ca o divă sclifosită, cu gesturi manuale teatrale și expresii indignate de-mi venea să-i dau să sugă bomboana …. dar mă abțin, că bag seama i-ar fi plăcut.

Iar negrul cel principal, pictorul cu mațele zgomotoase, este de o prostie înfiorătoare. Eu nu cred că există om zdravăn la cap care se uită cum i se decojește pielea, îi cad unghiile și i se lichefiază carnea și stă ca prostu-n păpușoi și nu îi trece prin cap să se ducă dracului la un spital.

Și în general personajele sunt tâmpe prin comportamentul lor, indiferent de pigmentarea tegumentară.

Partea horror este bine ascunsă undeva prin film, sunt vreo 2-3 secvențe destul de înfiorătoare, care promiteau groază cu găleată, dar apoi vizualul face pe el de frică și doar ne sugerează groaza, nu ne-o mai arată.

În schimb, dacă este ceva de apreciat la Candyman este imaginea, sunt destule cadre captivante, fermecătoare și halucinante în care la loc de cinste este oglinda folosită cu cap. Măcar atât.

Candyman este un film trist, vrea să se dea elevat, plasând acțiunea în mijlocul artei, a picturii și vernisajelor, dar insistența cu care se concentrează pe aspectul social al vinovăției albilor pentru toate problemele negrilor transformă senzația de groază într-una de greață și ce s-o mai pictez în tușe nerealiste, o dau direct, Candyman este un film vomitiv din acest punct de vedere, nedemn de titulatura de horror, fiind o gargară plângăcioasă și căutătoare de scuze pentru eșecul unora, că este mai simplu să dai vina pe alții decât să îți asumi propria-ți neputință.

Ca atare, orice efort pentru a încropi un scenariu inteligent este aruncat la canal și nici vorbă de dialoguri cerebrale sau amănunte apetisante, totul se reduce la supersimplificarea alb=rău și negru=bun, asta este ceea ce vrea filmul să transmită.

Și este păcat pentru că ideea de la care a pornit aduce ceva nou în acest univers, să-i zic așa, al lui Candyman.

Nu am prea multe de scris despre actorie care este una slabă pentru că scenariul este tâmp și nu a oferit material celor din distribuție pentru a-și arăta talentul.

N-ar mai fi multe de spus despre Candyman, doar că este un film făcut doar ca prilej de brambureală wokeistă belemistă și cam atât. Groaza prezentă este servită în doze mici, iar acest Candyman nu face decât să-l apreciez și mai mult pe cel original pentru ca ăstuia îi „apicultez‟ doar 3 stupi.

A reușit să-mi bage-n cap melodia Say my name a celor de la Destiny’s Child care, deși nu este în film, din context la ea te duce cu gândul.

1.5 out of 5 stars (1,5 / 5)

Link IMDB

Link RottenTomatoes

About admin

Check Also

The swarm

The swarm (nu shawarma) sau La nuée este un film francofon disponibil pe țeava lui …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *