Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Japonia iese la tablă cu Kokuhaku (Confessions), un thriller psihologic destul de ciudat din 2010. Scuzați-mi pleonasmul, am uitat că japonezii sunt vestiți pentru bizareriile lor de filme. Dar realizează și alte producții în afară de cele cu Godzilla.
Filmul ne trimite înapoi la școala gimnazială unde o doamnă profesoară își ia rămas bun de la elevii săi, aflându-se la ultima oră predată. Mucoșii nu prea îi acordă atenție, fiecare este preocupat să sugă la cutia cu lapte din dotare și să belească ochii-n clapeta telefonului, dar interesul le este captat în momentul în care tinerica dăscăliță începe o confesiune tulburătoare despre ea, soțul ei și, mai ales, fiica ei decedată într-un accident de piscină, înecându-se din senin într-un moment de neatenție.
Nu vă stropșiți la mine că nu am slobozit niciun spoiler, ba chiar cele două rânduri de premisă existente pe IMDB dau mai mult din casă.
Dar nici nu mai insist cu dezvăluirile asupra poveștii, nu că ar fi cine știe ce mare secret la mijloc, pentru că ni se spune relativ repede care-i burghiul narativ care sfredelește miezul din Confessions, dar de ce să fiu eu singurul traumatizat de film?
Confessions este o peliculă care mi-a testat răbdarea pentru că are o derulare stranie, m-a făcut să mă simt ca un popă așteptând să vină la, pff, că nu știu cum îi zice cutiei ăleia de vin credincioșii să se lepede de păcate. Staul? Nu, pardon, confesional.
În film efectiv nu se întâmplă mai nimic la timpul prezent, ci asistăm la o înșiruire de confesiuni venite din partea unor personaje diverse, fiecare adăugând amănunte suplimentare dezvăluirii primare și, în același timp, pictând un tablou groaznic care-ți ridică firele de păr la verticală la unison, ca soldații nord-coreeni când defilează în fața divinului suprem.
Ca atare, Confessions este dezordonat cronologic, flashback-urile majoritare se amestecă în permanență cu evenimente din prezent, și filmul nu are o structură narativă apetisantă, recunosc asta, o bună bucată de timp m-am uitat chiaun la el că nu îmi dădeam seama ce vrea de la viața mea.
Dar și când m-am prins, filmul m-a captivat iremediabil pentru că povestea capătă sens, nu mai este dezlânată, iar amănuntele ei devin tot mai terifiante și chiar m-am mirat la final cum au putut să facă un asemenea film având în vedere subiectul și comportamentul neortodox al unor personaje.
Este lipsit de acțiune, totul se bazează pe vorbărie, și credeți-mă, personajele turuie într-una, se pare că o confesiune nu este bună dacă nu dai totul din tine.
Și fiecare personaj care iese la tablă să își spună povestea îți dă peste cap tot ce îți construiseși până atunci pentru că nu mai știi pe cine să belești virtual cu ura ta râncedă și pe cine să aclami neîncetat pentru că filmul este mârșav prin modul în care ți se dezvăluie, dar scriu asta ca pe un element pozitiv.
Să i se acrească laptele dacă mint, dar Confessions este un film sumbru, depresiv, fără speranță, un Dracula alb-negru tragic ar părea un comediant ilar comparativ cu atmosfera deprimantă ce-ți suge fără menajamente orice fărâmă de bucurie din tine.
Rece, lipsit de inimă, parcă te uiți în ochii unui pește mort, asta este senzația pe care mi-a lăsat-o acest film ce poate fi considerat un revenge-movie, dar dus la un alt palier al imaginației bolnave, brutal pe alocuri, dar nu neapărat fizic, ci la nivel psihologic, este un film care te epuizează sufletește.
Dacă n-avea ceva chestii imprevizibile la mijloc nici nu m-aș fi uitat la el. Dar și aici este drăcos, că nu știi dacă anumite lucruri se petrec aievea sau este vorba doar de imaginația noastră care rezolvă rapid Bărăganul, este mult de discutat pe această temă pentru că perspectivele narative ale diferitelor personaje te iau de cap și creierul este pus la dificile provocări în a determina ce este real și ce nu.
Confessions abordează subiecte care devin tot mai abrazive pe măsură ce trece timpul, de la bullying-ul școlar tot mai accentuat la dragostea de mamă, de la presiunea pusă pe elevi de a performa de la vârste cât mai verzi până la fragilitatea minții umane care poate fi ușor deteriorată dacă știi pe ce butoane să apeși.
Filmul este oripilant pe alocuri pentru că nu mă așteptam la anumite scene, așa ceva nu cred că aș vedea la un film din Vest, ăștia nu se duc cu imaginația atât de departe, dincolo de limitele confortabilului, iar senzația de angoasă belicoasă este amplificată de interpretarea actorilor care dau viață unor personaje moarte pe dinăuntru, m-aș simți mai în largul meu în fața unui pluton de execuție decât urmărind aceste personaje care ne povestesc despre viețile lor insignifiante (în opinia lor).
Sadic și tulburător, straniu și sofisticat, Confessions va impresiona spectatorul într-un fel sau altul, pe mine m-a electrocutat în sensul bun (dacă există așa ceva) și, deși nu este un film pe care l-aș mai revedea curând, povestea originală de răzbunare deloc social acceptabilă, atmosferă lugubră, comportamentul deviant al personajelor și intriga plină de suspans mă fac să-i scrijelesc în vene 9 litere lui Confessions.
(4,5 / 5)
