NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Coyote vs ACME a fost salvat din coșciugul corporatist al WB de către Ketchup Entertainment și am avut ocazia să-l văd pe marele ecran. Am zis!
📖 Premisă
Wile E. Coyote s-a săturat. După zeci de ani în care produsele ACME i-au explodat în față, l-au trimis în prăpastie sau l-au transformat în graffiti pe peretele muntelui, apelează la cea mai de temut armă din Statele Unite: procesul.
Îl angajează pe Kevin Avery (Will Forte – Weird: The Al Yankovic Story), un avocat specializat în obținerea de despăgubiri pentru personaje animate accidentate, care își caută clienții cam în același fel în care Coyote își caută cina: cu multă disperare și rezultate discutabile.
De partea cealaltă se află Buddy Crane (John Cena – Little Brother), avocatul elegant și unsuros al corporației ACME.
Cazul se transformă treptat într-o investigație asupra companiei care fabrică aproape orice.
În ecuație intră o conspirație corporatistă, Bugs Bunny apare într-un rol misterios, iar Foghorn Leghorn, marele șef ACME, vorbește ca și cum Donald Trump s-ar fi trezit într-un coteț și ar fi decis să candideze din nou.
Pe scurt, Coyote vs. Acme este Erin Brockovich cu nicovale, materiale explozive și un reclamant care comunică prin pancarte.
💭 Comentariu
Ideea sună ca o poantă excelentă de cinci minute, urmată de alte 95 în care cineva încearcă să ne convingă că încă mai e amuzantă.
Regizorul Dave Green și scenarista Samy Burch îi găsesc însă suficient combustibil și evită parada leneșă de personaje Looney Tunes.
Punctul de plecare este textul satiric publicat de Ian Frazier în The New Yorker, în 1990. Din comedie juridică, filmul sare direct în politica americană și ajunge, surprinzător, să spună ceva și despre eșec, dependență și încăpățânare.
🎞️ ACME, corporația care îți vinde și capcana, și pansamentul
Filmul își scoate cele mai bune glume din felul în care funcționează ACME. Compania produce aproape orice, de la obiecte banale la dispozitive pe care n-ar trebui să le poți comanda fără permis de armă și o evaluare psihiatrică.
Produsele destinate oamenilor funcționează impecabil; cele vândute personajelor animate se dezmembrează, explodează sau își atacă proprietarul. ACME știe cui vinde marfa proastă și știe că acel client se va întoarce.
Aici intră în scenă monopolul. Coyote cumpără în continuare de la compania care îl nenorocește fiindcă nu are o alternativă reală. ACME îi vinde racheta defectă, parașuta care nu se deschide și, probabil, pansamentul folosit după impact.
Nu trebuie să-i câștige încrederea câtă vreme stăpânește întregul raft. Creează problema, vinde soluția și încasează după amândouă.
Coyote este clasificat drept „utilizator cu uzură ridicată”, formulă parfumată cu PowerPoint pentru un consumator dependent de produsele care îl distrug.
Limbajul corporatist curăță realitatea până dispare orice urmă de vinovăție: omul păcălit devine „utilizator”, dependența devine „frecvență de cumpărare”, iar produsul periculos, o „experiență care nu a îndeplinit așteptările”.
Nu mai există victime, ci doar indicatori care au evoluat sub estimări.
De la monopol până la politica americană nu mai e decât un pas, iar filmul îl face fără nicio jenă, arătând că diferența dintre o corporație și o administrație pare uneori pur decorativă.
Foghorn Leghorn conduce ACME prin superlative, autolaudă și propoziții care pornesc spre o idee, dar ajung la un miting electoral.
Trimiterea la Donald Trump este transparentă: fiecare eșec poate fi prezentat drept victorie, fiecare acuzație devine un atac al dușmanilor, iar răspunderea se evaporă sub suficientă gălăgie.
ACME își folosește apoi banii și avocații pentru a transforma un reclamant zdrobit de produsele sale într-un consumator iresponsabil care n-a citit instrucțiunile.
Cea mai tare satiră am găsit-o în fruntea departamentului de relații publice. Acolo se află un anume personaj care bolborosește sunete imposibil de descifrat.
Poate vorbi minute întregi fără să ofere o informație verificabilă, exact ca un comunicat publicat după o catastrofă pe care compania refuză s-o recunoască. Multe sunete, nicio asumare și impresia că vina îți aparține fiindcă n-ai înțeles. Limbajul de lemn nu explică realitatea; o îngroapă sub expresii aprobate de departamentul juridic.
De câte ori nu ne-am lovit fix de un asemenea limbaj inutil, care nu spune nimic și te lasă mai nedumerit decât erai inițial?
💔 Coyote, Sisif cu număr de client
Adevărata reușită rămâne felul în care e privit Wile E. Coyote. Dave Green îi păstrează expresivitatea și demnitatea caraghioasă. Îl lasă să fie același prădător slab hrănit care își construiește catapulta, se așază în ea și află prea târziu că manualul lipsea din cutie.
O secvență de aproximativ trei minute, aproape lipsită de cuvinte, îl arată căzând și revenind la punctul de plecare. E o glumă în tradiția lui Chuck Jones și un minieseu despre condiția umană: împingi bolovanul, bolovanul te strivește, completezi formularul de garanție și mai încerci o dată. Camus ar fi dat din cap. Road Runner ar fi spus „meep-meep”.
Urmărirea a devenit identitatea lui Coyote. Despăgubirea i-ar permite să cumpere zeci de păsări, dar el îl vrea pe Road Runner. Uneori preferăm obiectivul care ne distruge, fiindcă fără el ar trebui să aflăm cine suntem. Destul de apăsător pentru o poveste în care eroul poate fi călcat de camion și reapărea cu un plasture pe bot.
🎭 Oameni, desene și un John Cena uns cu toate alifiile
Will Forte știe să joace ratați de treabă fără să-i transforme în cerșetori de milă. Kevin are resentimente și o carieră care miroase a faliment, iar prietenia lui cu Coyote se formează firesc. Amândoi au fost mestecați de același mecanism; unul poartă costum, celălalt comandă dinamita prin poștă.
John Cena se distrează copios în rolul lui Buddy Crane. Zâmbetul său pare aprobat de departamentul juridic, costumul nu face nicio cută, iar fiecare frază vine cu garanția că cineva mai sărac va plăti nota. E antipatic exact cât trebuie, fără să devină mai caricatural decât desenele adevărate.
Cât despre Coyote? El rămâne mut, iar asta e o alegere esențială. Orice voce l-ar fi transformat într-un client obișnuit care se ceartă la ghișeu.
Actorii nu par că vorbesc singuri în fața unui ecran verde, chiar dacă o fac, iar personajele animate par să ocupe același spațiu cu ei.
Personajele își păstrează elasticitatea și expresiile imposibile, iar aparițiile secundare servesc povestea, nu contabilitatea proprietăților intelectuale.
⚰️ Filmul pe care propriul studio a încercat să-l arunce în prăpastie
Ce i s-a întâmplat filmului în realitate ar fi părut prea absurd chiar și pentru ACME. Producția fusese deja terminată când Warner Bros. a decis, în noiembrie 2023, să renunțe la lansare și să urmărească o deducere fiscală estimată la 30 de milioane de dolari.
O producție de aproximativ 70 de milioane urma să fie încuiată într-un seif pentru ca un tabel contabil să arate mai bine. Echipa l-a jelit la o proiecție supranumită „funeral screening”.
Reacția publicului și a industriei a împiedicat îngroparea definitivă. După negocieri și oferte respinse, Ketchup Entertainment a cumpărat drepturile în martie 2025 și a lansat filmul în august 2026. Compania distribuise și The Day the Earth Blew Up, altă producție Looney Tunes abandonată de Warner Bros.
🔧 Unde scârțâie mecanismul
Energia anarhică a scurtmetrajelor lui Chuck Jones apare doar în reprize. Loviturile sunt mai moi, cruzimea comică a fost domesticită, iar filmul devine uneori prea sentimental cu un personaj crescut cu explozibil și căderi fără fund.
Scenariul subliniază idei ajunse deja la destinație, iar câteva explicații puteau rămâne în sala de montaj. Ultima parte alunecă spre formule de aventură mai convenționale.
Râzi des, însă filmul atinge rareori delirul promis de combinația dintre tribunal și logica Looney Tunes.
🏆 Verdict
Mă așteptam la 100 de minute de nostalgie stoarsă până la ultima picătură. Am primit o comedie mult mai inteligentă și mai mușcătoare decât credeam.
Și, culmea, după atâtea rachete explodate și prăpăstii, Coyote ajunge chiar să-ți trezească mila.
Mi-ar fi plăcut mai multă nebunie și ceva mai puțină cumințenie, iar scenariul se împiedică uneori chiar de propriile instrucțiuni.
Dar am ieșit mulțumit din sală. Filmul m-a distrat, m-a surprins și m-am trezit ținând cu un personaj despre care știam că va apăsa inevitabil butonul greșit.
Și mă bucur că filmul a văzut lumina zilei și nu a rămas ferecat pe vecie, precum Batgirl, într-un seif uitat prin măruntaiele sediului WB.
Trailer
