NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
După succesul avut de Explozia, s-a pus de o continuare, Cuibul Salamandrelor.
Dar una destul de stranie: este și nu prea este o continuare în adevăratul sens al cuvântului.
📖 Premisă
Povestea pe scurt: câteva sonde de pe un câmp petrolier nord-african iau foc.
După ce americanii dau chix, pentru că nici cel mai șmecher stingător de incendii de pe la ei, John Carter, nu a reușit să stăvilească focul, se apelează la români.
Niște sondori neaoși ajung în deșertul saharian să arate lumii întregi de ce e în stare mândrul popor tricolor.
Cei care sunt obișnuiți ca românii în filme să spele vase prin Londra sau babe în Italia, vor rămâne oleacă mirați.
Aici ei sunt eroi internaționali ai industriei petroliere. Un fel de „românii salvează lumea” cu mai puține efecte speciale și mai mult praf.
Apropo, să fie povestea ceva mai condimentată, incendiile alea nu au pornit de capul lor. Vorbim despre o mână criminală.
Așadar, românii comuniști sunt salvatori, corporația capitalistă este sabotoare.
💭 Comentariu
Să fim înțeleși din capul locului: Cuibul salamandrelor nu te surprinde prin profunzime filozofică, metafore de duminică dimineață la biserică, ci prin faptul că își propune ceva atât de mare, atât de spectaculos, încât te uiți la el și zici: „Bă, da’ nu cumva oamenii ăștia au fost puțin nebuni?”.
Dacă vreți o comparație ușor de înțeles, filmul ăsta e un fel de Fast and Furious: Sonde Edition, dar cu Gheorghe Dinică, Ray Milland (câștigător de Oscar pentru The Lost Weekend), Florin Piersic și ceva praf de Sahara (a se citi: Maroc filmat șmecher).
După cum am scris în introducere, vine ca o semi-continuare după Explozia (alt film cu foc pe bune) și îl regăsește la cârmă pe Mircea Drăgan, un regizor pentru care flăcările nu sunt efect special, ci „hai să dăm foc la ceva, să vedem ce iese”.
După ce Explozia s-a lăudat cu „nu s-au folosit trucaje”, Drăgan pare că a zis: „Bine, atunci la următorul film dăm foc și la un câmp petrolier!”.
🔥 Scenele de foc
Hai să vorbim despre ele: scenele cu foc. Ele m-au captivat cel mai mult.
Dacă e ceva ce face filmul ăsta memorabil, sunt cadrele în care vedem flăcări uriașe, care acoperă tot ecranul, coloane de fum care se ridică până în tavanul cerului și oameni care se bagă în ele ca și cum ar fi la grătarul de 1 Mai.
Partea frumoasă e că aproape tot ce vezi e real, fix așa cum s-a filmat. Niciun CGI, nicio flacără desenată, nimic artificial.
De ce? Pentru că vorbim despre România, unde efectele digitale nu existau încă în dicționarul cineaștilor, cel puțin nu la acest nivel.
Măiestria cu care au fost realizate secvențele incendiare este de povestit nepoților. Mă uitam și nu-mi venea să cred.
Senzația era că urmăresc un documentar, nu un film fictiv, atât de bine arată producția din acest punct de vedere.
Poate sunt prea subiectiv, pentru că am un loc special în suflet pentru pelicule care au focul ca subiect central, așa că intram în extaz vizual când flăcările aprinse urlau turbate în toate direcțiile.
Uneori aveam impresia că se topește plasticul televizorului de la căldura emanată din ecran, simțeam că mă prinde și pe mine văpaia.
Ce s-o mai lungesc, scenele de foc sunt excepționale, mai ales pentru acea epocă. Arată real, sunt tensionate, sunt periculoase.
Am săpat un pic după niște informații și am aflat că producția a fost atât de încâlcită, cu întârzieri, probleme în Maroc și neînțelegeri între partea română și cea italiană, încât, pentru a nu sări din buget, filmul a fost terminat în doar 33 de zile, deși inițial fuseseră planificate 53.
Nu știu ce au băut în fiecare dimineață de au reușit să termine filmul în condițiile astea, dar sigur nu era doar ceai de mentă.
🛠️ Tonul și amprenta epocii
Și mai e ceva care mi-a plăcut: filmul are acea combinație de thriller industrial, aventură periculoasă, dramă politică și ușoară propagandă tehnică românească. Bine, m-ați prins, nu-i deloc ușoară, e grosolană și fără pic de subtilitate.
Nu e mare secret că filmul e unul în care românii sunt cei care știu mai bine decât toți ceilalți cum se rezolvă o problemă. Cuibul Salamandrelor îți dă impresia că România e o superputere tehnologică secretă în domeniul stingerilor de incendii.
Nu s-a schimbat mare lucru. Și azi, pe Facebook, românii se pricep la toate.
🎭 Distribuția și bulibășeala audio
Distribuția e un mix delicios: actori români, italieni, americani, ceea ce dă filmului aer de „blockbuster socialist”.
Și toți dublați într-o veselie pentru diferite versiuni ale filmului. E o experiență audio aproape dadaistă: în varianta pe care am văzut-o, actorii români vorbesc în română, dar din când în când mai scapă câte-o replică în engleză cu accent de Giurgiu.
E un fenomen absolut real: există versiuni multilingve, versiuni dublate integral, versiuni mixte. E aproape ca și cum filmul ar avea propriul multivers audio.
Și totuși, merge treaba. De ce? Pentru că, indiferent de limba în care își spun replicile, actorii noștri au o energie specială.
Dinică (Filantropica) este delicios de carismatic, orice replică rostită vine la pachet cu valuri de șarm incontestabil. Omul putea să-ți recite cartea de telefoane în swahili și tot îl ascultai fermecat.
Radu Beligan dă un aer de profesor atotștiutor ca și cum ar putea stinge focul doar explicându-i termodinamica.
Jean Constantin este pe post de supapă comică, în momente bine alese trage câte-o glumă hâtră specifică lui, de la aprinsul țigării direct de la puțul care arde până la mersul pe cămilă.
Iar Florin Piersic este Don Juan-ul din film, nu trece mult timp și intră în grațiile (și așternutul) unei cântărețe italiene. La cât de blond și falnic e, nici nu e de mirare că-i cădeau demoazelele la picioare.
Hai că-mi pierd șirul gândurilor. Distribuția este ciudată, unii actori își reiau rolurile din Explozia (Dinică și Beligan), alții joacă personaje diferite (Constantin, Piersic, Diaconu).
Dacă vezi ambele pelicule, o să fii destul de confuz, pentru că nu înțelegi de ce Dinică e tot Salamandră, iar Jean Constantin e Tilică muzicantul într-un film, dar Jean muncitorul în alt film.
⚠️ Părțile slabe
Eh, dar ajunge cu părțile pozitive, pentru că am terminat cincinalul în doi ani, atât de darnic am fost cu laudele.
Filmul suferă de problemele clasice ale genului.
Scenariul nu e deloc complex: e mai mult despre atmosferă și acțiune decât despre dialoguri inteligente. Unele replici în engleză sunt… creative, să le zic așa.
Bineînțeles, tonul propagandistic este prezent la tot pasul, dar ce să-i faci? Asta era epoca.
România avea cei mai falnici stingători de incendii, cei mai inteligenți profesori, cei mai curajoși muncitori, cele mai bune utilaje, cele mai tari invenții.
Cine se uită la filmul ăsta ar putea confunda Wakanda cu România, atât de slăvită e țara.
Cred că mult stimata Nuți a fost geloasă pe film, nici ea nu-i putea provoca atâtea orgasme lui nea Nicu câte a reușit Cuibul Salamandrelor.
Să mă scuze persoanele pudice pentru imaginea vulgară pe care le-am băgat-o în cap.
🏆 Verdict
Cuibul Salamandrelor este unul dintre acele filme românești rare care te fac să te întrebi cum naiba au avut curajul să se apuce de așa ceva.
S-au dus în Maroc, au pus actori români lângă nume internaționale și au filmat incendii care umplu ecranul fără să aibă la dispoziție plasa de siguranță a efectelor digitale.
Iar când focul începe să urle în jurul sondelor, filmul capătă o forță pe care încă o simți, la aproape jumătate de secol distanță.
Sigur, vine la pachet cu propaganda turnată cu găleata, dialoguri care sar dintr-o limbă în alta și câteva miniaturi care nu mai păcălesc pe nimeni astăzi. Dar toate astea pălesc în fața ambiției nebunești a producției și a unor secvențe de incendiu care încă arată spectaculos.
Nu știu dacă vorbim despre un film mare. Dar este, fără îndoială, un film făcut la scară mare. Și unul dintre puținele filme românești în care, când vezi totul luând foc, nu trebuie să-ți imaginezi pericolul. Era chiar acolo.
Trailer
