Digger

Petre Mihai Nicolae 3 zile ago Comedie, Dramă Leave a comment

Cu Digger, Alejandro G. Iñárritu m-a făcut să râd de sfârșitul lumii și să mă întreb cât de ipocrit sunt și eu.

📖 Premisă

Digger Rockwell (Tom Cruise – American Made) este un magnat american al petrolului, posesorul unei averi colosale și al unui ego pentru care ar trebui rezervată o aripă separată a conacului său.

În Groenlanda, operațiunile companiei sale provoacă desprinderea unei mase uriașe de gheață. Aceasta se îndreaptă spre Europa și amenință să declanșeze un tsunami devastator. Lumea o bagă serios pe mânecă: pe lângă monstrul acesta înghețat, aisbergul care a scufundat Titanicul arată ca o scobitoare firavă plutind într-un lighean.

Doctorul Ganesh (Riz Ahmed – The Phoenician Scheme) încearcă să explice pericolul, însă la proprietatea lui Rockwell sosește inclusiv președintele american (John Goodman – Argo), însoțit de oameni care au păreri ferme despre orice.

Digger, omul ale cărui afaceri au contribuit la dezastru, se vede deja salvatorul omenirii. Cam ca și cum ai chema piromanul să conducă pompierii.

💭 Comentariu

Dacă mă întrebai după primele minute ce fel de film urmăresc, îți răspundeam fără ezitare: o satiră apocaliptică despre un miliardar atât de convins de propria măreție încât probabil își pune portretul și pe hârtia igienică.

Iñárritu însă are alte planuri pentru spectator. Ajungem și acolo, fără să stricăm surpriza.

🌍 Știința trebuie să aștepte la ușă

Dezastrul avansează, cercetătorul prezintă datele, iar cei cu putere discută de parcă ghețarul ar putea fi convins să-și schimbe traseul printr-un comunicat de presă.

Am ajuns să trăim vremuri în care un om de știință trebuie să se roage de niște indivizi cu bani să accepte că legile fizicii li se aplică și lor. Numai că orgoliul acestora e atât de mare încât orice discuție ajunge la concursul „a mea este mai mare”.

Filmul mai arată cât de ușor poate fi manipulată informația pentru a ține populația sub control. Când un ghețar cât toate zilele amenință să transforme Europa într-o piscină, cei de la putere pot servi populației doar acea versiune a adevărului care le convine.

Dacă îi sperii zdravăn și apoi te prezinți drept singurul lor salvator, ai făcut deja jumătate din treabă. Cealaltă jumătate presupune să-i convingi că orice decizie iei este pentru binele lor, chiar dacă îi duci direct în prăpastie.

Iar specialiștii care vin cu adevăruri incomode sunt tratați ca rudele sărace invitate la nuntă: îi așezi undeva în fundul sălii și speri să nu deschidă gura.

Între timp, ghețarul își vede de drum. Pe el îl doare în cot de comunicatele oficiale.

🇺🇸 America, buricul universului

John Goodman interpretează un președinte cu o părere monumentală despre autoritatea sa. Vorbește de parcă planeta i-ar aparține și celelalte țări ar locui pe ea cu chirie.

M-am gândit inevitabil la retorica unui politician contemporan, care schimbă semnificația acronimului DDT, dar Goodman îi împinge trăsăturile până la caricatură, într-atât încât ai impresia că personajul ar cere și unui tsunami să prezinte pașaportul înainte să intre în apele teritoriale americane.

Și cât de bine se distrează John Goodman în rolul ăsta! Are niște expresii faciale de parcă tocmai i s-ar fi comunicat că sfârșitul lumii trebuie amânat fiindcă nu apare în agenda lui oficială. Mi-a plăcut că reușește să fie ridicol fără să transforme fiecare replică într-o glumă.

Rockwell îi ține isonul din postura miliardarului care consideră că banii îi oferă dreptul să hotărască pentru toată omenirea. Are o avere cu care ar putea cumpăra câte o insulă pentru fiecare zi a săptămânii, însă se comportă ca un copil căruia tocmai i-ai spus că trebuie să-și împartă jucăriile.

Numai că jucăria lui este planeta, iar noi suntem amărâții care așteaptă să vadă dacă mai apucă ziua de mâine.

Iñárritu ironizează aici pretenția Americii de a avea ultimul cuvânt în orice problemă internațională. Și, privind spectacolul oferit de cei doi, mă întrebam dacă nu cumva ar fi mai înțelept să lăsăm ghețarul să participe la negocieri. Măcar ghețarul n-a convocat o conferință de presă ca să-și anunțe măreția.

🎭 Parcă a trecut Wes Anderson prin conac

Personajele lui Iñárritu mi-au amintit pe alocuri de filmele lui Wes Anderson. Au o excentricitate aproape comică, de parcă fiecare ar fi convins că este singurul om normal din încăpere, iar ceilalți au nevoie urgentă de internare.

Cât despre decoruri? Numai cuvinte de laudă. Imaginea transformă conacul într-un monument al bogăției indecente. Într-o asemenea casă, dacă uiți ochelarii în dormitor, chemi un taxi să te ducă înapoi după ei.

Iñárritu știe să pună în valoare și toată nebunia asta. Camera lui Lubezki urmărește personajele prin încăperile luxoase, surprinzându-le reacțiile și comportamentul absurd. Uneori, cel mai amuzant lucru din cadru nici măcar nu este cel care vorbește, ci individul din spatele lui, convins că asistă la o discuție de o importanță istorică.

Iar Cruise se integrează de minune. Uneori e atât de încântat de propria persoană încât mă așteptam să întrerupă discuțiile ca să-și ceară singur un autograf.

🐈 Pisica aia trebuia să-mi dea de gândit

Încă de la început apare o pisică atât de stranie încât m-am uitat lung la ea. Mi-am pus întrebări, firește, numai că nu am găsit răspunsuri prea inspirate.

După ce am înțeles încotro mă duce filmul, m-am întors cu gândul la nenorocita aceea de pisică. Indiciul îmi fusese servit pe tavă, dar eu eram prea ocupat cu ghețarul.

Apoi vine răsturnarea de situație. Una titanică. De la The Sixth Sense, The Others sau Shutter nu am mai fost atât de șocat. Mai ales că surpriza apare relativ repede.

M-am enervat pe loc: trailerul îmi vânduse un film și în fața mea se desfășura altul. M-am simțit ca la aprozar, unde vedeai roșiile frumoase în galantar, iar acasă găseai în pungă niște amărâte stâlcite, bune doar pentru bulion.

Schimbarea a tăiat inițial din tensiune. Eram investit în pericolul care pândea Europa și voiam să văd până unde poate merge nebunia. Am avut nevoie de câteva minute să-mi înghit supărarea. Iñárritu mi-a dat peste degete exact când mă instalasem mai comod în fotoliu.

🎬 Tom Cruise, sudorul ieșit la pensie

S-a tot spus că Tom Cruise este de nerecunoscut. Hai să fim serioși! L-am identificat imediat. În film, Tom Cruise arată exact cum mi l-aș imagina la 63 de ani, după o viață petrecută ca sudor și proaspăt ieșit la pensie.

Pe mine mă interesează mult mai mult cum joacă. Și o face formidabil. De multe ori discuția despre Cruise se oprește la cât aleargă și de pe ce avion se mai aruncă: este un actor foarte bun. Aici îl văd preocupat de replici și de expresia feței, fără să fie nevoit să-și rupă un picior ca să dovedească publicului că mai înseamnă ceva în acest domeniu.

Rockwell este mitocan și arogant, dar Cruise îl face aproape hipnotic. Uneori îți vine să-l strângi de gât pentru cât de plin de sine este. În clipa următoare îți dai seama cât de fragil devine acest uriaș al afacerilor când întâlnește o situație asupra căreia averea lui nu mai are nicio putere.

🎤 Monologul care m-a pus pe gânduri

Din nou, fără dezvăluiri majore, există un monolog al lui Cruise care, pentru mine, valorează cât o conferință întreagă despre ipocrizie.

Personajul vorbește despre oamenii care cer salvarea planetei, dar devin brusc foarte ocupați când vine vorba de schimbarea propriilor obiceiuri.

Ne îngrijorăm de încălzirea globală și vrem aer curat. După aceea luăm mașina până la magazinul de la colț, cumpărăm alt telefon deși cel vechi merge și folosim cu entuziasm aplicații AI fără să ne întrebăm ce consum energetic presupune infrastructura lor.

Nu mă dau vreun sfânt. Și eu fac parte din povestea asta. Scriu despre ecologie de pe un aparat pe care îl încarc zilnic.

Și să nu uităm de vedetele, fie actori, fie politicieni, care ne țin predici despre cumpătare. Ne explică grav că trebuie să dăm temperatura mai jos la centrală și să folosim mai rar aerul condiționat.

După care se urcă în avionul privat și zboară din America până în Turcia ca să-și implanteze un fir de păr. Probabil firul respectiv avea o urgență diplomatică și n-ar fi suportat călătoria la clasa economică.

Vrem planeta salvată, dar fără să ne atingă nimeni confortul. Și, dacă se poate, să plătească altcineva factura.

Bineînțeles că n-o să pun un om care merge cu mașina la serviciu pe același cântar cu un magnat petrolier. Ar fi culmea să ne certăm pentru un bec aprins în baie în timp ce alții mută munții din loc ca să scoată petrol.

Îl poți asculta și poți să dai aprobator din cap, încântat că cineva le spune tuturor adevărul în față. Numai că vorbitorul rămâne un miliardar care și-a construit averea tocmai din afacerea aflată în centrul nenorocirii. Mi s-a părut o capcană savuroasă: cât timp eram de acord cu observațiile lui, riscam să uit cine le rostește și ce interes are să le folosească.

Aici Cruise este de-a dreptul diabolic. Îl ascultam fascinat pe individul ăsta căruia, în viața reală, nu i-aș fi încredințat nici măcar cheia de la debara.

🎯 Iñárritu trage în toate direcțiile

Dacă există cineva care scapă cu obrazul curat din Digger, eu unul nu l-am găsit. Iñárritu pare să fi venit la filmări cu o mitralieră încărcată cu sarcasm și hotărât să nu plece până nu termină muniția.

Politicienii sunt atât de preocupați să-și demonstreze autoritatea încât ai impresia că ar organiza alegeri și pentru funcția de Dumnezeu. Multimiliardarii, în schimb, au ajuns să confunde grosimea portofelului cu volumul materiei cenușii. Unii dintre ei probabil cred că gravitația poate fi suspendată dacă oferă suma potrivită.

Ajungem și la fanaticii religioși. Dacă mâine ar cădea Luna peste noi, sunt convins că s-ar găsi cineva să explice că totul face parte dintr-un plan divin și să înceapă imediat o colectă pentru reconstruirea ei.

Fir-ar să fie, nici la cinema nu mai poate omul să se bucure liniștit de nenorocirile altora!

👻 Europenii, adunarea de stafii

Mi-a rămas întipărită și imaginea reprezentanților europeni, cu fețele atât de palide încât păreau invitați la o reuniune a familiei Addams. Toți, unul și unul! M-am întrebat ce urmărește Iñárritu. O Europă lipsită de reacție în fața tupeului american? O caricatură a diplomației?

Nu am un răspuns definitiv. Poate că Iñárritu a ascuns acolo un simbolism profund, iar eu mă chinui să-l descifrez degeaba. Sau poate că omul voia pur și simplu să adune niște europeni cu fețe de oameni care tocmai și-au primit factura la gaze.

🎪 Râdem, apoi ne întoarcem la treabă

M-am întrebat la ce bun toate ironiile astea dacă lumea merge înainte exact ca până acum. Stăm două ore în cinematograf, râdem de miliardarii care cred că pot cumpăra inclusiv bunul-simț și ieșim satisfăcuți că le-a tras cineva o mamă de bătaie cinematografică.

După care ne întoarcem acasă, deschidem frigiderul și ne vedem de viață.

Oare cât poate schimba o asemenea satiră? Habar n-am. Dar mă cunosc destul de bine ca să bănuiesc că, peste câteva zile, o să fiu iar preocupat de facturi și de ce mai apare pe Netflix.

Iñárritu poate să ne pună oglinda în față. De aici încolo, fiecare hotărăște dacă se uită în ea sau preferă să-și verifice freza.

🏆 Verdict

Tom Cruise m-a impresionat teribil și sper să-l văd mai des în asemenea roluri. Omul poate să țină spectatorii cu ochii lipiți de ecran și fără să-și riște viața agățat de un avion.

Cum Bardo, precedentul film al lui Iñárritu, a fost preferatul meu din 2022, aveam deja o slăbiciune pentru nebuniile lui suprarealiste. Dar aici a reușit inclusiv să mă enerveze zdravăn cu o răsturnare de situație, pentru ca apoi să mă recucerească.

Așa că m-am întors acasă hotărât să reflectez serios la viitorul omenirii. Dar mai întâi trebuia să-mi pun telefonul la încărcat.

Trailer