NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Iaca am descoperit și eu postul de televiziune Cinemaraton, unde am văzut Dolce far niente.
În altă parte nu prea e disponibil filmul regizat de Nae Caranfil, deși există o variantă 4K restaurată care mai ajunge prin cinematografe.
La mine nu a fost, așa că m-am mulțumit cu TV-ul.
📖 Premisă
Suntem în noiembrie 1816, după războaiele napoleoniene, iar lumea bună are din nou timp de conversații lungi, amoruri și pierdut vremea.
Stendhal (François Cluzet), intelectual francez și viitor scriitor celebru, ajunge la conacul exilatului Nencini (Giancarlo Giannini).
Musafirul pune ochii pe Josephine (Isabella Ferrari), verișoara gazdei, numai că femeia nu pare impresionată de eforturile lui.
Nencini, la rândul său, oftează după Gabriella (Margherita Buy), bine dosită la oraș, unde își face de cap cu armăsarii vremii.
💭 Comentariu
După premisă, am așteptat o vreme să înceapă aventura. Apoi mi-am dat seama că începuse deja.
Oamenii vorbesc, se plimbă, cochetează, mănâncă, se înțeapă, își povestesc ideile despre iubire și viață și pierd vremea cu o eleganță pe care noi, în 2026, am uitat-o complet.
Povestea merge agale și nici nu pare interesată să ajungă repede undeva. Dacă aștepți evenimente mari la fiecare zece minute, Dolce far niente are toate șansele să te adoarmă.
Eu am avut nevoie de aproximativ jumătate de oră ca să intru în ritmul lui.
⏳ Nu mă grăbi
După primele 30 de minute, m-am întins ca pisica ghiftuită pe fotoliu și am încetat să mai întreb când se întâmplă ceva. Din momentul acela mi-a plăcut mai mult.
Personajele au o resursă pe care eu o invidiez sincer: timp. Mult timp. Atât de mult, încât pot petrece ore întregi discutând despre iubire, artă sau viață fără să-i sune nimeni că întârzie undeva.
Ehe, ce vremuri! Cum o fi să ai timp și să n-ai ce face cu el?
Când am renunțat să mai aștept povestea, am început să mă distrez cu oamenii care pierdeau vremea în ea.
🗣️ Cine are replica mai bună?
Caranfil scrie cu poftă, iar personajele parcă așteaptă ocazia să-și servească unul altuia câte o replică bună. Uneori sunt atât de șlefuite încât aproape că uiți că oamenii normali nu vorbesc chiar așa.
Fiecare încearcă să pară mai deștept, mai spiritual sau mai nepăsător decât cel din fața lui. În loc să se bată cu săbiile, se duelează cu fraze.
Și într-un film cu Stendhal, era cam greu să-i pui să discute despre vreme.
⚖️ Când lenea devine prea leneșă
Însă ritmul are și momente în care exagerează.
Sunt scene care mai cer puțină răbdare, iar câteva conversații par scrise mai mult fiindcă lui Caranfil i-a plăcut să le scrie.
Nici personajele nu m-au lovit prea tare la sentiment. Le-am ascultat cu plăcere, m-am amuzat cu ele, dar nu cred că vreunul mi-ar fi lipsit dacă filmul mai tăia zece minute.
În schimb, la câteva replici chiar mi-aș fi dorit să-l văd pe o platformă, doar ca să pot da înapoi.
🏛️ Istorie elastică
Recunosc că aici am început să caut nod în papură.
Călătoriile par surprinzător de comode pentru 1816, hainele rămân impecabile, noroiul parcă fusese interzis prin decret, iar oamenii arată mult prea odihniți pentru o Europă ieșită din ani întregi de războaie. Cel puțin așa am învățat eu la istorie.
Pe Caranfil nu-l văd stând cu lupa pe 1816. Îl interesează mai mult oamenii și ce au de spus. Până aici, pot trăi cu asta.
Dar apoi am observat ceva care m-a scos din țâțâni. 13 noiembrie 1816 nu a fost vineri. A fost miercuri.
Da, am verificat. Da, sunt atât de chițibușar. Și da, nu schimbă absolut nimic din film. Totuși, dacă scrii data pe ecran, eu mă duc și mă uit în calendar. Fiecare cu problemele lui.
🎭 Actorii, fără arii
François Cluzet, pe care îl știam din Intouchables, seamănă atât de mult cu Dustin Hoffman încât uneori am impresia că francezii și-au comandat propria versiune.
Stendhal-ul lui este curios, vanitos și mereu pregătit să transforme o discuție banală într-o demonstrație intelectuală.
Giancarlo Giannini, cunoscut inclusiv din Quantum of Solace, îi răspunde mai temperat și are aerul omului care a văzut destule cât să nu mai fie impresionat ușor.
Nu m-au făcut să mă ridic de pe fotoliu și să cânt Rossini, însă nici nu le cere nimeni asemenea performanțe.
Filmul trăiește în mare parte din felul în care acești oameni discută și se privesc, iar actorii au grijă ca toate vorbele astea să nu sune ca o lectură la masă.
🏆 Verdict
Mi-a luat ceva timp până am încetat să mă cert cu Dolce far niente pentru că nu se întâmpla mare lucru.
La început așteptam povestea. După aceea am început să mă bucur de oamenii care stau la masă și vorbesc.
Are scene care se lungesc, dialoguri care uneori își admiră prea mult propria inteligență și o imagine a anului 1816 în care noroiul pare să fi fost eliminat din Europa.
La final, însă, am rămas cu ironia lui Caranfil și cu lumea asta în care nimeni nu pare să aibă vreo urgență.
Iar una dintre replici mi s-a cuibărit în minte. O parafrazez:
Să ne bucurăm că încă auzim urlete. Dacă se lasă liniște, dăm de belea.
Contextul? Îl descoperiți în film.
Trailer
