NiPeMi.ro Recenzii de film, seriale, teatru, cărți
Related Articles
Unul dintre regizorii români harnici în 2026 este Iura Luncașu, care tocmai și-a lansat al doilea film, Dosarele Orașului Alb.
📖 Premisă
Un cadavru legat cu lanțuri și îngreunat cu beton este găsit la barajul Tarnița, iar comisarul Emil Voineag (Cătălin Herlo – Libertate), criminalista Eva și colegul Toma pornesc o anchetă care pare să se împotmolească destul de repede.
În paralel, la Cluj, un tată are o premoniție că fiica lui va fi răpită, iar cele două fire se întâlnesc în cele din urmă în jurul unui loc misterios numit „Orașul Alb”, prezent în vise, tablouri și poezii.
💭 Comentariu
Ca punct de plecare, chiar aveam ce vedea aici. Este un gen pe care regizorii autohtoni îl evită ca pe ciumă și care mie îmi place foarte mult.
Numai că un concept bun nu poate ține singur un film în picioare atunci când scenariul începe să-i pună piedică.
Și tocmai aici e frustrarea: filmul chiar pornește cu imagini, atmosferă și o idee care te fac curios. Barajul, cadavrul și componenta de mister au ceva promițător, doar că povestea începe treptat să-și submineze propriile atuuri.
🧩 Scenariul – parcă scris pe bucăți și pus cap la cap după
Filmul vrea să fie în același timp thriller polițist, mister metafizic, dramă, SF și meditație despre spiritualitate, iar ambiția ar fi fost admirabilă dacă toate direcțiile s-ar fi întâlnit firesc.
În schimb, sunt scene care par scrise separat și lipite ulterior unde s-a găsit loc pentru ele, fără prea multă grijă pentru legătura dintre cauză și efect.
Unele informații apar doar pentru că povestea are nevoie de ele în momentul respectiv, iar anumite concluzii sunt atinse fără ca personajele să fi parcurs drumul până acolo.
Nici cele 78 de minute nu ajută. Pentru o poveste care vrea să înghesuie crime, anchetă, premoniții, experimente, SF și metafizică într-un singur film, timpul este foarte scurt, iar graba se simte. Unele idei abia apucă să intre pe ușă că scenariul le și împinge spre ieșire.
Când filmul se aventurează și pe terenul filosofic, lucrurile devin și mai fragile, pentru că replicile sunt livrate cu aerul unor revelații majore, deși uneori efectul este mai degrabă de prelegere solemnă.
Nu am nimic împotriva dialogurilor grele, dar o replică nu devine profundă doar pentru că este rostită rar și cu o mină serioasă, aproape mortuară.
🔥 Spiritualitatea – sau momentul în care metafizica o ia pe arătură
Orașul Alb capătă în poveste o semnificație care merge mult dincolo de un simplu loc, iar fără să intru în detalii care să strice surpriza, asocierea propusă de film se duce într-o zonă spirituală destul de riscantă.
Dacă urmărești ideea până la capăt, interpretarea poate fi citită foarte ușor drept blasfemie. În alte vremuri, autorul ei probabil ar fi avut probleme mai serioase decât niște comentarii nervoase pe internet. Ceva cu un rug și niște flăcări mistuitoare.
Nu știu dacă asta a fost intenția sau dacă scenariul a ajuns acolo fără să realizeze pe deplin ce sugerează, dar sigur nu este o abordare cuminte a spiritualității.
Nici asta nu m-ar deranja în sine; mai bine un film care riscă decât unul care nu riscă nimic. Dar dacă arunci o asemenea idee în poveste, ar trebui să faci ceva mai mult cu ea decât s-o lași acolo și să speri că tonul grav îi va da automat greutate.
🔤 Genericul – varză
Primele semne că grija pentru detalii nu va fi punctul forte apar înainte ca povestea să înceapă propriu-zis, pentru că nici genericul nu reușește să fie consecvent cu diacriticele. Bob Rădulescu (Vecina) devine „Bob Radulescu”, în timp ce Cătălin Herlo rămâne Cătălin Herlo, iar Ștefania Oltean apare corect.
Da, pentru mulți este un amănunt insignifiant. Pe mine însă mă deranjează enorm. Dacă asemenea lucruri scapă în versiunea trimisă pe ecran, încep să-mi pun anumite întrebări legate de întreg procesul de producție.
Aceeași inconsistență am observat-o și la Acel Martie, celălalt film semnat de Iura Luncașu și lansat în 2026. Așadar, nu mai pare o scăpare izolată.
🎬 Continuitatea – acum îl vezi, acum nu-l mai vezi
Mă scot din sărite și erorile de continuitate, acele greșeli care puteau fi evitate fără cine știe ce resurse. Aici nu ține de bani, ci de atenție.
Într-un cadru, un personaj scoate un telefon, iar în următorul telefonul dispare. Și ăsta este doar un mic exemplu.
Și înainte să scoatem din sertar scuza cu bugetul mic, Iura Luncașu spune că filmul a primit 120.000 de euro de la CNC, că bugetul efectiv a trecut de 300.000 de euro și că valoarea producției, dacă ar fi fost plătite toate facilitățile și serviciile primite, s-ar fi dus spre 700.000–800.000 de euro.
Nu sunt bani de Avengers, evident, dar nici nu discutăm despre trei prieteni care au filmat în weekend cu un smartphone. Iar continuitatea nu costă 800.000 de euro; cere doar ca o persoană să observe că un obiect există într-un cadru și lipsește inexplicabil din următorul.
Poate sunt chițibușar, dar în momentul în care văd asemenea lucruri nu mă mai concentrez pe mister, ci mă întreb unde naiba s-a dus telefonul. Oare o fi fost teleportat în lumea misterioasă despre care vorbește filmul?
🎥 Imaginea arată bine, sunetul… ca de obicei
Vizual, Dosarele Orașului Alb arată bine. Chiar bine. Aici chiar nu am de ce să mă leg. Cadrele sunt bine lucrate tehnic, locațiile ajută mult, iar partea asta chiar are aer de cinema, nu de proiect filmat în grabă între două TikTok-uri.
Cu sunetul, în schimb, ne întoarcem acasă. La noi poți să faci film în 1956, 1986 sau 2026, nu contează, tot stai să descifrezi câte o replică de parcă dai examen la stenografie.
Dosarele Orașului Alb nu scapă nici el de boala asta: unele dialoguri se aud prost, iar problema devine cu atât mai enervantă cu cât imaginea chiar e una dintre părțile reușite ale filmului.
🚔 Poliția – de pomană
Ancheta ar trebui să fie unul dintre motoarele poveștii, dar polițiștii au momente în care par să avanseze doar pentru că scenariul îi împinge din spate.
Un medic legist concluzionează că un cadavru nu prezintă urme de răni, deși mortul este încă îmbrăcat, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva omul dispune de vedere cu raze X.
Și apoi vine secvența mea preferată. Comisarul ajunge la o casă, discută un pic cu femeia care face menajul, încearcă ușa, constată că este încuiată și dă să plece, supărat că nu poate intra.
Eu deja urlam în gând: „Bă tâmpitule, doar nu intră femeia care face curat pe horn ca Moș Crăciun. Întreab-o dacă are chei.”
Din fericire, femeia pare mai atentă decât el și îi spune singură că are cheile.
Problemă rezolvată de menajeră, nu de comisarul de poliție.
🎭 Actoria – cam de școală
Nici distribuția nu m-a impresionat, iar diferențele de experiență se văd. Sunt actori care au prezență și reușesc să salveze scena chiar când dialogul nu îi ajută, dar sunt și alții care par încă în etapa în care fac practică și așteaptă observațiile profesorului după.
Mai mulți dintre actorii tineri provin din zona cursurilor și proiectelor lui Iura Luncașu, iar pe ecran selecția nu m-a convins că fiecare rol și-a găsit neapărat interpretul potrivit.
🍜 Product placement – felicitări, Noodle Pack, pe mine m-ați prins
Avem și product placement, unul dintre acelea atât de discrete încât mai lipsea ca un personaj să se întoarcă spre cameră și să ne spună unde găsim cel mai apropiat Noodle Pack.
La un moment dat, camera insistă atât de tare pe o cutie Noodle Pack, încât era imposibil să nu observ reclama. În mod normal m-ar fi enervat o plasare de produs atât de evidentă. Culmea e că, după ce am ieșit de la film, mi s-a făcut o poftă nebună de tăieței. Așa că… felicitări, Noodle Pack?
Dintre toate lucrurile pe care Dosarele Orașului Alb încearcă să mă convingă să le cred, cutia aia a avut cel mai mare succes.
🌐 Marketingul românesc și misterul numit TMDB
Mai am un cui care nu privește doar Dosarele Orașului Alb, ci o grămadă de producții românești: multe dintre ele nici măcar nu au pagină pe TMDB.
Poate părea o prostie pentru cine nu folosește platforma, dar TMDB este legat direct de ecosistemul Letterboxd, unde există o comunitate uriașă de oameni interesați de cinema.
Dacă ai persoane care se ocupă de marketingul unui film, mi se pare de neînțeles ca nimeni să nu-și rupă câteva minute pentru a crea pagina, a introduce distribuția, regizorul, posterul și informațiile de bază.
Nu costă nimic și nu trebuie buget de promovare. Trebuie doar ca omul responsabil cu marketingul unui film în 2026 să știe că TMDB există.
Am ajuns să creez eu atâtea pagini pentru filme românești încât, în ritmul ăsta, aștept să mă treacă industria la genericul de final: „TMDB – rezolvat de un spectator care n-avea nicio treabă cu producția.”
Dacă vrei ca lumea să vorbească despre filmul tău, ar fi indicat ca filmul să existe acolo unde lumea vorbește despre filme.
🏆 Verdict
Dosarele Orașului Alb mă enervează mai mult decât un film complet lipsit de imaginație tocmai pentru că avea material de lucru.
Barajul Tarnița, crimele, premonițiile, experimentele și componenta SF puteau duce spre ceva foarte rar în peisajul filmelor neaoșe.
Din păcate, aproape fiecare idee interesantă vine însoțită de o problemă de execuție. Scenariul grăbește concluzii, polițiștii fac deducții pe care nu le justifică nimic, dialogurile filosofice confundă solemnitatea cu inteligența, distribuția este neuniformă, iar erorile de continuitate spulberă și ultima fărâmă de verosimilitudine.
Cel mai frustrant este că multe dintre aceste lucruri nu țin nici de buget, nici de lipsa tehnologiei. Nu era nevoie de Hollywood ca un telefon să rămână în mâna personajului între două cadre și nici de Sherlock Holmes pentru ca un polițist să se gândească să-i ceară cheia femeii care face curățenie.
Trebuia doar ca versiunea finală să fie verificată mai atent înainte de lansare.
Dosarele Orașului Alb putea ieși un thriller românesc cum vedem rar. În forma în care a ajuns în cinematografe, ideea este mai bună decât filmul făcut din ea.
⚠️ SPOILERE – culorea textului e alb, să nu spuneți că nu v-am avertizat
De aici încolo intru în câteva scene concrete pe care nu le pot critica fără spoilere. Dacă n-ai văzut filmul și vrei să-l vezi, aici e momentul să închizi pagina.
La un moment dat, un personaj face o tranzacție perfect legală în domeniul artei, iar poliția ajunge de aici la concluzia că respectivul trebuie să fie implicat și în crime, și într-o răpire.
După care se pornește asaltul cu poliție și jandarmi de parcă au descoperit ascunzătoarea lui Bin Laden. Mai lipseau Navy SEAL, Legiunea Străină și două elicoptere Black Hawk.
Sigur, poliția are dreptate până la urmă. Faptul că scenaristul știe cine este vinovat nu înseamnă însă că și personajele pot să sară direct la aceeași concluzie. O anchetă ar trebui să înainteze prin indicii și legături, nu prin revelații telepatice.
Mai avem și o urmărire cu mașini prin Cluj, noaptea, în care o mașină o urmărește pe alta și, în mod miraculos, aproape că nu mai există nimeni pe străzi.
Da, este noapte, dar vorbim totuși despre Cluj, nu despre ultimul oraș rămas după apocalipsă. Înțeleg că benzina și motorina sunt scumpe, dar nici chiar în halul ăsta.
Mai avem și un personaj omorât prin strangulare, iar când îi vedem cadavrul, gâtul arată de parcă mortul tocmai ieșise de la cosmetică. Nicio urmă, nicio vânătaie, nimic care să sugereze metoda morții.
Și aici nu vorbim despre efecte speciale scumpe. O pensulă, puțină culoare și câteva minute de machiaj ar fi rezolvat scena.
Moartea exista în scenariu. Ar fi fost bine să ajungă și pe pielea cadavrului.
Trailer
