Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Top AFI 100
Locul 029 – Double indemnity
Anul este 1944 și un regizor aflat pe atunci la început de carieră, Billy Wilder, dădea lovitura cu filmul Double indemnity, unul din, atenție!!!, cele patru filme cu care este prezent în acest top, trei dintre ele chiar în top 30. Celelalte sunt The apartment (locul 80), Some like it hot (loc 22) și Sunset Blvd. (loc 16). Și, desigur, nu puteam să trec mai departe fără a aminti de The seven year itch care ne-a dat celebra scenă cu Marilyn Monroe, știți despre ce scenă vorbesc.
Hai că o apuc prin Bărăgan în loc să mă concentrez la Double indemnity, un film alb-negru care are în prim-plan o schemă meschină de a extorca un cec gras de la o companie de asigurare.
Walter Neff, agentul de asigurări flegmatic, fustangiu, cu ochii după clienți noi și femeile acestora, și Phyllis Dietrichson, femeia fatală, pun la cale un plan diabolic pentru a înhăța o asigurare de 100.000 de dolari, bani grămadă la acea vreme, anul 1938.
Povestea începe cu sfârșitul cu Neff care ne istorisește cu lux de amănunte cum a fost atras în această îmbârligătură alambicată din cauza unor ochi dulci pe care o cucoană bine i-a făcut din prima secundă în care s-au întâlnit. Dragostea asta, bat-o pușcăria, te împinge la tot felul de nebunii, care inocente, care aducătoare de cătușe fără conotații jucăușe.
La acea vreme modul în care începe filmul a bulversat audiența, dar a avut și efecte benefice, mutând atenția pe alte aspecte esențiale.
Când am văzut că Neff se pune pe taclale și începe să dea din casă, m-am cam răsuflat ca un balon cu heliu înțepat într-o tufă de mărăcini pentru că deja trăsesem concluzia că Double indemnity nu va mai avea niciun farmec dacă asist la film ca la o poveste săltată direct din carte.
Nu am fost departe de adevăr, dar nici foarte dezamăgit nu m-am declarat la final de film. Trebuie să țin cont că este anul 1944 și clișeele încă nu au avut timp să devină un standard leșinat la care apelează scenariștii lipsiți de inspirație.
Povestea nu prea este imprevizibilă, sunt câteva momente evidente, semne clare, care te pun pe calea corectă, dar le intuiești tocmai pentru că ai văzut zeci, poate sute de alte filme, post-1944 care s-au folosit de astfel de elemente narative. M-am și învățat prost de la filme recente să aibă niște dezvăluiri uluitoare, astfel încât ce se întâmplă în Double indemnity pare acum banal.
Dar pot să zic că a rămas și o urmă de mister în film, și asta ca urmare a scenariului care, deși povestit pas cu pas, mai reușește să agite un pic atmosfera cu o serie de dezvăluiri incendiare.
Personajele principale nu prea m-au încântat pentru că se trece prea ușor peste anumite etape esențiale în dezvoltarea lor, pe genul ne-am văzut, ne-am plăcut, hai să încălcăm legea, și nici măcar nu a apucat să fiarbă cafeaua. Plus că nici nu prea-s de partea binelui. Dar actorii își joacă minunat rolurile, cu multă nuanțe ale mimicii și gesturi mărunte, dar pline de semnificație. Și trebuia să o facă pentru că filmul nu este ajutat de culori sau de tehnologii avansate, accentul a căzut pe scenariu și pe joc actoricesc.
Văzându-l cu ochii de acum, Double indemnity pare destul de naiv, cu bărbatul suav, cu țigara în permanență în colțul gurii și care cu un singur Babe face orice femeie să-și culeagă piersica înflorită instant, și cu femeia bombă sexy care are nevoie de o singură privire năucitoare să zăpăcească până și cea mai calculată minte și să o determine să coacă planuri inefabile.
Dar este un film bun, nu m-a impresionat până la excelență pentru că timpurile s-au schimbat și contextul social este altul, Double indemnity cu siguranță ar ridica niscai sprâncene în zilele noastre, însă nici nu pot să-i neg calitățile.
Este o poveste despre lăcomie excesivă, trădări la ordinea zilei și o depravare generală născută din dorința de avuție nemeritată.
Deși lipsit în totalitate de acțiune, Double indemnity nu este nicio secundă plictisitor pentru că, în ciuda faptului că filmul este narat în permanență, te captivează încetul cu încetul și îl consumi ca pe-o poveste citită la gura sobei, dialogul fiind pe felie, să mă exprim mai mahalagesc. Nici nu este de mirare ținând cont că scenariul a fost scris de marele Raymond Chandler, alături de regizorul Billy Wilder.
Seamănă ca subiect cu The maltese falcon care mi-a plăcut mai mult, însă nici Double indemnity nu este de lepădat. Nu prea îi văd eu locul atât de sus în acest top sau în top IMDB, dar nah, ce naiba știu eu?
A primit 7 nominalizări la Oscar, dar a ieșit cu buza umflată, însă nu a fost o mare problemă pentru Billy Wilder care ulterior a câștigat, cu alte filme, un mizilic de 6 Oscaruri.
Ah, să nu uit, pentru Double indemnity am ales asigurarea cu numărul 8, următoarele nu m-au convins.
(4 / 5)
Trailer:
