Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
Doraibu mai kâ sau Drive my car este un film japonez multinominalizat la Oscar, printre altele la regie și cel mai bun film.
I-a venit rândul să-mi ambalez motorul cinefil în direcția lui, așa că bag viteză mare să mă izbesc direct în premisă.
Yûsuke (Hidetoshi Nishijima) este un actor de teatru care are o viață obișnuită, muncă și acasă, unde îl așteaptă frumușica lui soție, Oto (Reika Kirishima).
Activi sexual din cale afară, că în prima jumătate de oră am asistat la vreo patru scene incendiare crescătoare de puls cardiac, cei doi pare că au, totuși, o problemă arzătoare, o tragedie trecută nespusă.
Hai că nu mai vreau să ard gazul de pomană, că-i scump, Yûsuke este lovit în plex când, venit seara acasă, își găsește soția moartă.
Și titlul filmului apare după vreo 45 de minute.
Neștiind cum să facă față acestui cataclism sufletesc și să se adapteze unei noi vieți, fără soția lui prin preajmă, Yûsuke se aruncă în muncă și acceptă să pună pe roate un spectacol teatral al piesei Unchiul Vanya tocmai la dracu-n praznic.
Neavând voie să conducă, îi este atribuit un șofer, de unde și numele filmului, Drive my car.
Deși filmul are 3 ore, da, ați citit bine, n-aș putea să vă spun exact care este scopul său sau ce fir narativ vrea să deșire pe tot parcursul lui pentru că nu se întâmplă absolut nimic notabil în film.
Drive my car este lung și se simte lung, mai lung ca o lună de post pe Neptun.
Pricep faptul că tratează subiectul pierderii cuiva drag, că vrea să ne transmită faptul că fiecare dintre noi are un mecanism propriu de ajustare când evenimente tragice apar din senin în viețile noastre, dar Drive my car alege cea mai obositoare și plictisitoare cale de a ne livra aceste mesaje.
Din punctul meu de vedere, Drive my car este, indiscutabil, indubitabil și interminabil, ireproșabilul absolut în materie de plictiseală sublimă.
N-am mai rezistat și ultima oră am văzut-o pe fast forward 2x, nu am vrut să fiu de porc și să-l opresc, odată ce am pornit un film îmi iau angajamentul să îl văd pe tot, indiferent ce sentimente îmi răscolește, dar la Drive my car chiar n-am mai putut să rezist în mod normal încă unei ore întregi în care unii conduc aiurea pe drum într-o tăcere deplină.
Filmul se lungește până la Dumnezeul dintr-o altă galaxie cu liturghii infinite pline de filozofie psihologică, dar care folosește miliarde de cuvinte pompoase să transmită fix pix nimic, putea să ne spună că Yûsuke suferă după nevastă-sa și fără să ne facă turul forțat al Japoniei aproape în timp real.
Desigur, Drive my car este plin de detalii fine, imperceptibile la prima vedere, este extrem de nuanțat, piesa Unchiul Vanya nu este întâmplător aleasă. De asemenea, nici actorii care interpretează diversele roluri nu-s distribuiți aleatoriu, ba chiar aș putea spune că este foarte interesantă și originală ideea lui Yûsuke de a monta piesa. Stupidă și neinteligibilă pentru spectatori, dar originală.
Filmul este atât de personal încât m-am simțit chiar stingher, ca un intrus în viața lui Yûsuke, o viață plină de tragedii la care nu trebuia să iau parte nici măcar de la distanță.
N-am înțeles laudele aduse regizorului și, mai ales, imaginii din film care nu are nimic spectaculos sau interesant în ea, doar dacă vreți imagini banale din Japonia, că de altceva nu este bună.
Îi aplaud pe cei care au avut răbdarea de a urmări cu bucurie în suflet acest film și l-au considerat demn de laudă, dar pentru mine, prostălăul incult lipsit de sensibilități cinematografice, Drive my car a fost un chin pe care nu l-aș dori nici celui mai mare dușman. Sau poate că da.
M-a bombardat cu replici pseudo-emoționante, pseudo-filozofice, pseudo-psihologice, pseudo-electrizante, pseudo-artistice, dar 100% fonfleuri flatulente de și acum îmi pulsează capul de la durerea pe care mi-a provocat-o.
Ce m-a amuzat extrem de copios a fost faptul că la 3 ore cât durează, filmul are un final abrupt, fără prea mult sens, s-a insistat prea mult pe nimic, iar când a devenit mai interesant, pur și simplu s-a tăiat filmul.
Nu mă deranjează deloc un film lung, compar Drive my car cu The green mile, ambele de 3 ore, ambele având ca subiect destine dureroase, dar să dea dracului de nu-i o diferență titanică între cele 2 producții, dacă pe The green mile îl revăd cu plăcere de fiecare dată, știind că va avea același efect devastator asupra mea, de Drive my car să nu mai aud în viața mea. Într-un film se petrece totul, în celălalt se petrece nimic.
Am înțeles subtilitățile filmului, tragedia intrinsecă a lui Yûsuke și întreaga partitură dramatică pe care Drive my car vrea să o transmită, dar de aici până la a prezenta secvențe nesfârșite de condus pe coclauri este cale lungă, are această durată doar de dragul de a fi pretențios.
Când cel mai bun lucru la un film este o piesă de teatru care este scrisă de altcineva (în cazul de față Chekhov), este clar că această operă de artă este destinată doar unei nișe infime de spectatori și filmul intră în categoria de producții conceptuale cu care regizorii sofisticați se masturbează reciproc.
Eu l-am văzut doar din ambiție, că vreau să bifez toate filmele nominalizate la Oscar pentru ediția 2022, așa că mă scutur de tot praful acumulat de pe drumurile bătute de Drive my car și îi mimez 4 replici finale (una din oficiu și câte una pentru fiecare dintre cele 3 ore de chin).
(2 / 5)
Trailer:
