Nipemi Trăncăneală despre filme
Related Articles
După prostia celor de la WB de a lansa Dune: Part One simultan în cinematografe și pe HBO Max, iată că Dune: Part Two apare inițial doar pe marile ecrane.
🎬 Dune: Part Two – Premisă 🕮
Purcedem la drum fix de unde s-a gătat întâiul film din seria regizată de Denis Villeneuve (Arrival), adică după moartea ducelui Leto Atreides și cu jivinele din neamul Harkonnen bucuroase că au recăpătat controlul planetei Arrakis.
Doar că ghinion, ăl` mic, Paul Atreides (Timothée Chalamet – Wonka) este bine sănătos și s-a infiltrat în rândul fremenilor care îl văd drept Mesia cel izbăvitor.
Dar până să ajungă acolo are de trecut prin mai multe încercări pentru a-i convinge pe albăstreii religioși că el este salvatorul profețit de legendele lor.
Chani (Zendaya – The greatest showman), o focoasă de-un leat cu el, îi cam face ochi dulci, dar nu prea crede în basme și nu-l vede ca pe un Isus al nisipurilor.
De cealaltă parte, baronul Harkonnen (Stellan Skarsgård – Borg McEnroe) află că Paul este în viață și-l trimite pe Feyd-Rautha (Austin Butler – Once upon a time in… Hollywood) să-l scoată din joc.
💭 Dune: Part Two – Comentariu 🍿
Apăi dracu` necuratu` m-a pus să-mi fac temele între primul și al doilea film și am citit romanul Dune scris de Frank Herbert.
Iar asta a schimbat complet experiența avută cu cele două producții.
La Part One am intrat ca o foaie albă și tot ce vedeam era la prima mână, absorbind cu nesaț toate informațiile primite.
În schimb, la Part Two deja eram cu lecțiile făcute și știam ce urmează, când urmează și cum urmează, doar așteptam o reconfirmare a lecturii stufoase la care m-am înhămat de bunăvoie.
Practic, dacă în 2021 am fost un virgin cinefil ce experimenta pentru prima dată plăcerile vizuale și nu numai ale producției, în 2024 deja eram trecut prin viață și am devenit mai greu de satisfăcut.
Nu am mai fost luat prin surprindere că devenisem familiarizat cu vastul univers, cu mitologia alambicată și cu îmbârligăturile politice.
Așa că surprizele au fost puține și, îmi pare rău s-o scriu, destul de neplăcute.
Scenariul adaptează foarte mult din roman, ciopârțind cu barda multe dintre scenele pe care le consideram a fi importante și reducând sau eliminând complet rolul unor personaje care au contribuit la impactul emoțional al poveștii.
Anticipația mea pentru Dune: Part Two era urcată la o altitudine dincolo de cea mai înaltă dună de nisip și chiar așteptam o pogorâre a divinității care să-mi pună mâna-n cap și să mă blagoslovească năucitor cu o capodoperă monumentală.
Hai s-o zic pe aia dreaptă în limbaj mai de mahala, credeam că singura diferență dintre film și sex va fi aceea că filmul va dura aproape trei ore, pe când sexul nu.
Însă n-a fost să fie.
Nu zic că este un film rău, ferească toți sfinții din toate scripturile din toate religiile, nici pe departe, ba chiar este o reușită de excepție la aproape toate capitolele.
Doar că în acest caz a existat un regizor mai bun decât Denis Villeneuve, anume cel din mintea mea care a creat un film ce a urmat fidel fiecare rând scris de Frank Herbert.
Hai că dacă mai fac comparații cu cartea nu mai termin nici până la recolta viitoare de mirodenii, așa că am să mă concentrez doar pe film și atât.
Ritmul este, din nou, destul de lent chiar dacă acum avem parte și de multă acțiune, dar nu este deloc plictisitor pentru că în fiecare clipă se petrece câte ceva interesant.
De la comploturile, era să zic al bonelor, tulai blasfemie, politice puse la cale pentru rotația puterii supreme și până la interpretările religioase date unor fabulații, scenele molcome sunt încărcate la maximum de simboluri profunde și comparații cu realitatea.
Ori că suntem în 2024, ori prin mileniul 11, ființele cu raționament vizează aceleași lucruri, bani și putere. Tehnologia poate evolua inimaginabil, dar gândirea lacomă rămâne cu picioarele îngropate în nisip, nu se mișcă deloc.
Așadar, trebuie să vă înarmați cu destulă răbdare pentru a trece peste multe minute dedicate aspectelor ce țin de mașinațiuni diplomatice, manevre drăcoase și manipulări destabilizante.
Toate aceste lucruri contribuie la o dezvoltare într-un ritm exponențial al personajelor, în special al celor din neamul Atreides, Paul și mama lui, Jessica (Rebecca Ferguson – Mission: Impossible – Dead reckoning).
Cei doi suferă cele mai dramatice transformări, de unde au plecat și unde au ajuns este cale lungă.
Pentru a nu strica din plăcerea urmăririi filmului, am să pomenesc câte ceva doar despre metamorfoza lui Paul care din băiatul lu` tata, plăpând și naiv, devine un conducător neînfricat, stăpân pe forța lui lăuntrică.
Este suficient să spun că momentul cel mai impresionant din tot filmul este un „Silence‟ strigat pe o voce plină de tunet și atât de autoritară încât nu doar cei din jurul lui au amuțit, ci și întreaga sală de cinema. Nici musca nu a mai avut curaj să dea din aripi de frică să nu-l supere pe Paul.
O să-i zic în continuare Paul pentru a nu vă zăpăci de cap, deși în film are jdemii de nume diferite, Mahdi, Lisan al Gaib, Usul, Muad`Dib sau Kwisatz Haderach.
Pe el trebuie să pun lumina reflectoarelor deoarece este personajul cheie în acest univers, fiind nevoit să joace la două capete.
Pe de o parte, țintește întărirea credinței fremenilor în rolul său de izbăvitor. Nu pot spune că are o sarcină atât de grea având în vedere cât de fanatici sunt din acest punct de vedere și ce ușor pot fi manevrați.
Pe de altă parte, vizează slăbirea defensivei Harkonnenilor și asta presupune pornirea unui război devastator care se va lăsa cu multe victime în ambele tabere beligerante.
Personajele care apar în partea a doua sunt destule recurente din primul film, dar și unele noi care joacă un rol important sau ar fi trebuit să joace.
Cel mai răsărit dintre ele este, evident, antagonistul primar, sociopatul Feyd-Rautha jucat de un Austin Butler total irecognoscibil față de ce a interpretat în Elvis.
Deși deloc impunător fizic, reușește să împrăștie teroare și teamă prin comportamentul său dement, nimeni nefiind în siguranță în preajma lui pe o suprafață de zeci de metri pătrați, că omu-i dement și te spintecă dacă îndrăznești să miști o geană.
Nu mai are rost să insist asupra altor personaje pentru că-s extrem de multe și nu vreau să plictisesc audiența înșirând cuvinte ca pe mărgăritare pe un colier interminabil.
La nivel interpretativ, jos pălăria, nu degeaba sunt distribuite în rolurile de marcă niște nume care înseamnă ceva în Cetatea Filmului și colcăie de talent, fie că vorbim de tinerii Lisan al-Gaib și Austin Butler, fie de veterani ca Josh Brolin (Only the brave) sau Christopher Walken (Eddie the Eagle).
Cât despre aspectul tehnic am un singur lucru de zis: IREPROȘABIL.
Eh, doar nu mă credeați că mă opresc după un singur epitet, nu?
Imaginea este fabuloasă, dincolo de cele mai umede vise ale mele, iar măiestria cu care Greig Fraser a capturat secvențele gândite de regizor este de pe altă lume.
Atenția la detalii este uimitoare și am sesizat un efect nemaiîntâlnit până acum la vreun alt film. Deși dacă stau bine să mă gândesc, este posibil să fie un defect al ecranului.
Vreau să-mi confirmați sau să-mi infirmați ceea ce voi scrie în rândurile următoare.
În momentele de maximă tensiune, când lucrurile se precipitau spre un deznodământ încleștat, părți din ecran erau scuturate de valuri concentrice ca atunci când atunci o piatră într-un lac.
Asta a contribuit la amplificarea senzației de imersiune în poveste, simțeam că sunt acolo sau că vine peste mine pericolul direct din ecran, zici că am avut 4DX fără să vreau.
Dacă asta a dorit regizorul, atunci un sincer bravo.
Sau, tot ce este posibil, i s-a fâlfâit pânzei pe care era proiectat filmul și este doar o fericită eroare tehnică.
Și acțiunea este una palpitantă, plină de lupte duse la scară largă în care sunt implicate mai multe specii și aici mă refer, desigur, și la uriașii viermi care joacă un rol vital în război.
O mare cunună cu lauri trebuie oferită coregrafiei confruntărilor corp la corp, excelent executată și desfășurată într-o viteză amețitoare de aveam impresia că participanții sunt neam cu Donnie Yen.
Asta deși, mă văd nevoit să mă repet, nu se ridică la intensitatea și ferocitatea pe care mi le-am imaginat lecturând cartea, și aici fiind niscai modificări.
Totul arată mirobolant, paleta coloristică este hipnotizantă și o altă dovadă de geniu a fost schimbarea saturației când treceam de la o planetă la altă pentru a prezenta mai abitir diferențele dintre ele.
Exploziile, plăcerea mea vinovată, sunt grandioase, magnifice și atât de bine realizate încât dau impresia că-s pe bune, în nicio clipă nu am avut senzația că ar fi generate pe calculator.
Aproape că nu-mi venea să mai clipesc de teamă să nu ratez vreun cadru mirific, atât de bine arată.
De fapt, nici nu m-am spălat pe ochi ore bune după ce l-am văzut din dorința de a prezerva cât mai mult timp pe retină imaginile la care am fost martor.
Termin cu un joc de cuvinte pe care l-am scremut pe drumul de întoarcere de la cinematograf și care se referă la tonul serios și sumbru al filmului,
Dune, nu dume.
🏆 Dune: Part Two – Verdict 👍 sau 👎
Într-adevăr, sunt șanse mari ca acest Dune: Part Two să devină un film legendar, pomenit peste ani și ani, și să facă ravagii la următoarea ceremonie a premiilor Oscar, nu am cum să-i contest nenumăratele calități vizibile și de pe Lună, darămite din fața ecranului.
Doar că nu s-a înălțat pe cele mai înalte culmi pe care mi le-am setat singur citind cartea.
Parcă aș fi dorit să taie ceva din machiavelismul politic și să se concentreze mai mult pe aspectul mistic al poveștii pe care l-am găsit mai interesant în special după ce este îngurgitată o Apă Vie, un element regăsit și în basmele noastre.
Cu toate astea, pelicula este o epopee colosală ce este impregnată pe alocuri cu o atmosferă evlavioasă de-mi venea să mă pun în genunchi, gata să-l urmez până la moarte pe Paul.
Filmul parcă are în jurul lui o aură mesianică la nivel cinematografic și cu greu va fi egalat în anii ce vor urma.
Aici contribuie și coloana sonoră plină de ritmuri evlavioase care nu au făcut altceva decât să însuflețească și mai mult fiecare vorbă rostită și fiecare gest subliminal.
Posibil ca Dune, ambele părți, să reprezinte pentru secolul XXI în SF ce a reprezentat trilogia The lord of the rings, deși în umila mea părere nu se ridică la nivelul producțiilor semnate de Peter Jackson.
Are un final ce nu m-a satisfăcut pe deplin, tocmai pentru că se depărtează destul de mult de carte și acum este musai să iasă și partea a treia pentru a definitiva trilogia.
Dacă Peter Jackson a muls aproape 9 ore de film cu trilogia The hobbit dintr-o carte de 300 de pagini, consider că și romanul Dune, care se apropie de 900 de pagini, putea fi adaptat în trei filme.
Așa nu s-ar mai fi pierdut de drum personaje și aspecte importante care în film au fost lăsate de izbeliște.
Hai că am scris de am luat vopseaua de pe literele tastaturii, așa că voi termina aici și, deși îi voi oferi o notă foarte mare, trebuie să menționez că ea este pătată de o ușoară urmă de dezamăgire.
Eram 99% convins că-i voi acorda calificativul maxim, dar trebuie să mă rezum la a exersa 9 pași dezordonați prin nisipul periculos care l-ar băga-n boală pe Anakin. Care Anakin? Hai că-l știți prea bine.
Acum mi-am învățat lecția, spinteca-mi-aș limba cu lama cuțitului că nu o să citesc a doua carte Dune orice ar fi.
Nu vreau să-mi ciuntesc din plăcerea de a urmări partea a treia a seriei, oricând va veni aceasta, curând nu prea, că trebuie să așteptăm să mai îmbătrânească actorii cei mai tinerei.
PS. Asta este o premieră absolută, a fost cea mai satisfăcătoare experiență avută într-o sală de cinema relativ plină, nimeni n-a zis pâs. De regulă se găsesc destui ghiolbani nesimțiți, destule pițipoance guralive sau câțiva puradei fără stare care n-au ce căuta la film care țin neapărat să-ți etaleze grobianismul, dar la proiecția la care am luat parte liniște totală, lumea era concentrată doar la film. Iată că se poate!!!
(4,5 / 5)
